Omenirea se află suspendată la jumătatea drumului dintre zei şi animale.

Plotin

Concluzia de bază a acestei lucrări, anume că omul descinde dintr-o formă de organizare inferioară, va fi pentru multe persoane - spre regretul meu - total neplăcută. Nimeni nu mai pune la îndoială că ne tragem din fiinţe primitive. Nu voi uita niciodată uluiala mea când am văzut, pentru prima oară, o sărbătoare a unor băştinaşi din Ţara de Foc, căci brusc mi-a trecut prin minte gândul că aşa arătau şi strămoşii noştri. Oamenii aceia erau complet goi şi mânjiţi cu vopsea, aveau părul lung şi încâlcit, gura spumegând de aţâţare, şi un aer sălbatic, speriat şi neîncrezător. Nu stăpâneau aproape nici un meşteşug şi, asemenea sălbăticiunilor, se hrăneau cu ce reuşeau să prindă; nu aveau nici o formă de organizare şi erau nemiloşi cu toţi cei din afara micului lor trib. Cine a văzut la faţă un sălbatic în ţara sa de baştină nu se va mai ruşina dacă va fi silit să recunoască faptul că în venele sale curge sângele unei fiinţe şi mai modeste. În ceea ce mă priveşte, prefer să ştiu că mă trag din eroica maimuţică ce şi-a sfidat duşmanul de moarte pentru a-i salva stăpânului ei viaţa, sau chiar din bătrânul babuin care a coborât din munţi pentru a răpi triumfător pe mai tânărul său prieten din mijlocul unei haite de câini năuciţi de gestul lui, decât dintr-un sălbatic căruia îi place să-şi tortureze duşmanii, aduce ofrande sângeroase, ucide copii fără a avea remuşcări, îşi tratează nevestele ca pe sclave, nu ştie ce este bunacuviinţă şi este obsedat de cele mai grosolane superstiţii.

Omul poate fi iertat că se simte cam mândru pentru că s-a ridicat pe cea mai înaltă treaptă a lumii vii, deşi nu numai prin eforturile sale, iar faptul că a ajuns unde a ajuns în urma unei evoluţii, şi nu fiindcă a fost pus acolo aşa cum este de la început, ar trebui să-i dea speranţa unui destin care să-i asigure un loc şi mai înalt în viitorul îndepărtat. Aici însă nu ne preocupă speranţele şi spaimele, ci numai adevărul, în măsura în care gândirea ne permite să-l scoatem la suprafaţă. Am pus la dispoziţie, atât cât m-a ajutat pe mine mintea, dovezile şi, după cum văd eu, trebuie să recunoaştem că, în ciuda calităţilor sale deosebite, a milei pe care o simte faţă de cei oropsiţi, a generozităţii sale nu numai faţă de ceilalţi semeni, ci şi faţă de cele mai de jos fiinţe de pe lumea asta, în ciuda inteligenţei sale care-l aseamănă divinităţii şi cu care a reuşit să înţeleagă formarea şi mişcarea sistemului solar, ei bine, cu toate aceste puteri extraordinare, omul poartă în structura organismului său pecetea de netăgăduit a originii sale umile.

Charles Darwin

Originea Omului

Sunt frate cu balaurii, şi tovarăş al bufniţelor.

Iov

Introducere

Chiar când vorbeşte din tot sufletul, oare mintea celui care vorbeşte n-ar trebui să cunoască miezul lucrului despre care vorbeşte?

Platon

Phaedrus

Nu ştiu în ce literatură, antică sau modernă, aş putea găsi vreo cuprindere potrivită a naturii pe care o cunosc. Dintre toate, dacă există vreuna, mitologia este cea mai apropiată.

Henry David Thoreau

Jurnal

Jacob Bronowski face parte dintre cei puţini care, de-a lungul epocilor trecute, au considerat toate cunoştinţele referitoare la om - artele şi ştiinţele, filosofia şi psihologia - interesante şi accesibile. El nu s-a limitat la o singură disciplină, ci a parcurs întregul evantai al cunoştinţelor umane. Cartea sa şi serialul de televiziune intitulate Ascendenţa Omului reprezintă un splendid instrument de predare şi o minunată evocare istorică; într-un fel, ele explică dezvoltarea deopo­trivă a omului şi a creierului uman.

Ultimul său capitol, respectiv episod, intitulat Îndelunga copi­lărie, descrie perioada foarte întinsă - mai mare decât în cazul altor specii în comparaţie cu durata vieţii noastre - în care tinerii depind de adulţi şi manifestă o imensă capacitate de a se lăsa modelaţi şi de a învăţa din mediul lor înconjurător şi cultural. Majoritatea organismelor de pe Pământ depind de informaţiile lor genetice, programate dinainte în sistemul lor nervos, într-o măsură mult mai mare decât depind de informaţiile lor extragenetice, dobândite în timpul vieţii. În cazul oamenilor - şi de fapt al tuturor mamiferelor - lucrurile se petrec invers. Deşi comportamentul nostru este controlat în mare parte de codul ge­netic moştenit, datorită creierului avem o şansă mult mai mare de a deschide noi căi comportamentale şi culturale într-un timp foarte scurt. Am încheiat un fel de târg cu natura: copiii noştri vor fi greu de crescut, dar capacitatea lor de a învăţa lucruri noi va spori şansele de supravieţuire a speciei umane. Ba mai mult, în ultimele câteva zecimi ale ultimului procent din întregul existenţei speciei noastre, oamenii au inventat nu numai informaţii extragenetice, ci şi extrasomatice: informaţiile stocate în afara corpurilor noastre, cel mai important exemplu fiind scrisul.

Timpul necesar schimbărilor evolutive sau genetice este foarte mare. Perioada caracteristică necesară apariţiei unei specii evoluate dintr-o altă specie este, probabil, de o sută de mii de ani; şi foarte adesea, deosebirea de comportament dintre specii extrem de apropiate - de pildă a leilor faţă de tigri - nu este prea mare. Un exemplu al evoluţiei recente a organelor la specia umană este cel al degetelor de la picioare. Degetul mare are un rol important în menţinerea echilibrului în timpul mersului; celelalte degete au o utilitate mult mai puţin evidentă. Ele au evoluat în mod cert din prelungiri asemănătoare degetelor, necesare apucării şi legănării, precum ale maimuţelor arbo­ricole şi antropoide. Această evoluţie constituie o nouă specializare - o adaptare a unui organ apărut iniţial pentru o anumită funcţie, la o altă funcţie total diferită - pentru consolidarea căreia au trebuit să treacă aproximativ zece milioane de ani. (Picioarele gorilei de munte au suferit o evoluţie foarte asemănătoare, deşi total independentă).

Dar astăzi nu ne putem permite să aşteptăm zece milioane de ani pentru următorul pas înainte. Trăim vremuri în care lumea se schimbă într-un ritm nemaiîntâlnit de rapid. Deşi schimbările se dato­rează în mare măsură propriilor noastre acte, ele nu pot fi ignorate. Trebuie să ne acomodăm, să ne adaptăm şi să ne controlăm, altminteri pierim.

Numai un sistem de învăţare extragenetică poate ţine pasul cu schimbările rapide cu care se confruntă specia noastră. Astfel, recenta evoluţie rapidă a inteligenţei umane nu reprezintă numai cauza, ci şi singura soluţie posibilă pentru numeroase probleme grave care ne asaltează. O înţelegere mai aprofundată a naturii şi evoluţiei inteli­genţei umane ar putea totuşi să ne ajute la abordarea inteligentă a viito­rului nostru necunoscut şi primejdios.

Evoluţia inteligenţei mă mai interesează şi dintr-un alt motiv. În prezent dispunem, pentru prima oară în istoria omenirii, de un instru­ment important - marele radiotelescop - capabil să comunice informaţii pe uriaşe distanţe interstelare. De abia am început să-l folosim cu intermitenţă şi timid, dar tot mai mult, pentru a afla dacă alte civilizaţii, aparţinând unor lumi neînchipuit de îndepărtate sau de exotice, ar putea să transmită mesaje radio. Atât depistarea existenţei acelor civilizaţii, cât şi natura mesajelor pe care le pot transmite depind de faptul dacă procesul de evoluţie a inteligenţei care s-a produs pe Pământ are un caracter universal. Este posibil ca anumite indicii sau modalităţi de căutare a formelor de inteligenţă extraterestră să fie deduse din cercetarea evoluţiei formelor de inteligenţă terestră.

Am avut plăcerea şi cinstea de a susţine prima conferinţă de filosofie naturală închinată memoriei lui Jacob Bronowski, în noiem­brie 1975 la Universitatea din Toronto. În scrierea acestei cărţi am extins în mod considerabil tema acelei conferinţe, dispunând în schimb de şansa îmbucurătoare de a afla lucruri noi despre subiecte la care nu mă pricep prea bine. M-am simţit atras în mod irezistibil de tentaţia de a sintetiza câteva din noile cunoştinţe într-un tablou coerent, şi de a oferi câteva ipoteze privind natura şi evoluţia inteligenţei umane, care pot fi necunoscute sau cel puţin neanalizate pe larg.

Subiectul este dificil. În ciuda pregătirii mele în biologie şi a cercetării efectuate timp de mulţi ani asupra originii şi evoluţiei timpurii a vieţii, deţin de pildă puţine cunoştinţe teoretice de anatomie şi fiziologie a creierului. În consecinţă, teoriile pe care le voi expune sunt vulnerabile; ştiu foarte bine că multe dintre ele sunt simple speculaţii, care nu pot fi demonstrate sau anulate decât pe cale experi­mentală, în cel mai rău caz, această cercetare mi-a oferit şansa de a studia un subiect fascinant; poate că observaţiile mele vor determina alte persoane să facă studii mai aprofundate.

Marele principiu al biologiei - care, din câte se ştie deocamdată, deosebeşte ştiinţele biologice de ştiinţele fizice - este cel al evoluţiei prin selecţie naturală, strălucita descoperire făcută de Charles Darwin şi Alfred Rüssel Wallace la mijlocul secolului al XIX-lea^[1].

Tocmai prin această selecţie naturală, prin supravieţuirea şi înmulţirea preferenţială a organismelor care sunt întâmplător mai bine adaptate la mediul lor, au apărut formele contemporane de viaţă atât de elegante, frumoase. Dezvoltarea unui sistem organic atât de com­plex cum este creierul trebuie asociată nemijlocit cu istoria timpurie a formelor de viaţă, cu crizele prin care a trecut, cu apariţiile şi dispa­riţiile unor forme, cu adaptarea sinuoasă a organismelor la condiţiile care se schimbau din nou, punând forma de viaţă, cândva perfect adaptată, în pericol de a dispărea. Evoluţia este întâmplătoare şi nu premeditată. Numai prin moartea unui număr uriaş de organisme insuficient adaptate existăm noi, în forma şi cu inteligenţa actuală.