Capitolul l

 

 

— Umbrele lui Lawrence al Arabiei, şopti Billie Callahan, şocată. Prinţul deşertului era un bărbat blond! Şi‑a înlăturat şuviţele de păr arămiu de pe frunte, cu ochii aţintiţi asupra călăreţului ce galopa lângă ea pe calul negru, arab, peste dunele de nisip. Din cauza vântului care sufla în rafale, părul i s‑a învălmăşit din nou peste frunte, biciuindu‑i obrajii. Părea că‑i atacă bluza şi pantalonii, asemenea unui animal înfometat care o aştepta să‑şi spună ultima rugăciune ca apoi s‑o devoreze.

Când motorul Jeepului s‑a oprit deodată lângă marginea drumului şi a sărit din el, Billie s‑a gândit că ar fi fost o idee foarte bună să urce dealul din apropiere, ca să vadă cât mai avea de mers până în Zalandan.

În clipa în care a ajuns în vârful lui, s‑a simţit vulnerabilă şi foarte singură, iar priveliştea care o înconjura îi dădea o senzaţie ciudată. Dune de nisip auriu se întindeau de jur împrejur, contopindu‑se la orizont cu cerul senin. O explozie de lumină radia râpele ce atingeau punctul acela dominant şi dincolo de ele, o aştepta siguranţa Zalandanului. Aşa o îndrumase Yusef, dar nu putea reuşi înainte ca furtuna să se potolească.

Vântul ridica şi învârtea nisipul în mii de particule sălbatice, făcând ca vârfurile dunelor să se deplaseze ca vârtejurile unui ciclon.

S‑a gândit că era mai bine să se întoarcă la adăpostul Jeep‑ului. Înainte să coboare dealul, a aruncat o ultimă privire spre călăreţul dinamic şi graţios, îmbrăcat într‑o manta de lână cu glugă, ce contrasta teribil cu pielea neagră, strălucitoare a calului. Un prinţ al deşertului, s‑a gândit fermecată.

O sabie şi un harem care să‑l însoţească şi imaginea ar fi fost completă. Venea din direcţia râpelor şi probabil că locuia în Zalandan, dar arăta mai degrabă a tâlhar sau a şeic beduin, decât a locuitor dintr‑un oraş. Acesta a fost motivul pentru care s‑a oprit să‑l privească mai bine în clipa în care el s‑a apropiat. Părul lui nu era negru ca pana corbului cum se aşteptase, ci blond închis, arzând parcă în soare. În cele câteva luni de când se afla în Sedikhan, nu văzuse niciodată în ţara aceea vreun băştinaş blond.

Oricine ar fi fost, nu trebuia să aştepte ajutorul lui, s‑a gândit cu teamă. Cu siguranţă nu călărea în direcţia ei şi părea mai degrabă o ameninţare decât o salvare, deşi, după îmbrăcăminte şi felul în care mânuia hăţurile, avea ceva din aerul celor care locuiau în zona aceea. Nu trebuia să se bazeze decât pe propriile puteri.

Ajunse în vârful dealului şi s‑a luptat să rămână în picioare. Rafalele încercau s‑o doboare şi s‑o arunce ca şi cum ar fi fost un alt grăunte din milioanele de fire de nisip pe care le dominau cu atâta uşurinţă.

— Ce dracu’ cauţi în pustiul ăsta? Vocea aspră, masculină a făcut‑o să deschidă ochii şi să descopere la câţiva metri pe însuşi prinţul deşertului, coborât de pe calul negru.

— Ce crezi că fac? a ţipat ea ca să se facă auzită. Mi s‑a spus că furtuna de nisip face foarte bine la ten, aşa că, uite‑mă chiar în mijlocul ei. Apoi a adăugat nervoasă: Încerc să rămân în viaţă, fir‑ar să fie!

O rafală de vânt a înlăturat părul blond de pe fruntea bărbatului.

— Nu‑i o treabă înţeleaptă, a spus apropiindu‑se şi prinzând‑o de cot. Hai, trebuie să căutăm adăpost.

— Acolo mă duceam şi eu, spre Jeep.

— Nu mai este timp, i‑a spus el.

Un fior de teamă i‑a săgetat inima.

— Mă descurc şi singură.

— Mă bucur că ai atâta încredere în tine, a adăugat bărbatul, împingând‑o în spatele unor pietre pe care Billie nu le observase până atunci. Stai aici până‑l aduc pe Nick. Şi a condus calul spre o altă grămadă din apropiere.

Billie s‑a aşezat în spatele bolovanilor şi s‑a simţit dintr‑odată foarte singură. Ce prostie să‑i fie frică! Curând, furtuna va înceta şi îşi va putea continua drumul.

O pată luminoasă a apărut deodată prin perdeaua de nisip care o învăluise şi bărbatul blond s‑a aruncat la pământ, lângă ea.

— Deocamdată nu e chiar aşa de rău aici.

Ochii ei violeţi s‑au mărit.

— Furtuna se va înteţi? Cum, putea fi mai rău ca acum? A respirat adânc şi a continuat cu mult curaj: De fapt stăm destul de bine între baza dealului şi grămada de bolovani.

— Nu te minţi degeaba, a spus el ridicându‑şi gluga. Am văzut furtuni de nisip care au schimbat relieful cât ai bate din palme. Într‑o jumătate de oră, pe locul unde stăm, se vor forma dune de şase metri înălţime.

— De ce, vrei să mă linişteşti? l-a întrebat ironic. Nu vrei să sper că vom supravieţui?

— Vom supravieţui, i‑a spus absent. Întinde‑te.

— Ce? l‑a întrebat mirată.

— Întinde‑te. Te voi acoperi cu trupul meu, iar mantaua ne va oferi, cât de cât, protecţie.

— Dar nu vreau…

N‑a reuşit să termine şi imediat s‑a trezit trântită cu spatele în nisip. Bărbatul şi‑a desfăcut pelerina, descoperind o cămaşă albă şi o pereche de blugi, apoi s‑a lăsat peste ea, blocându‑i orice gând. Billie simţea căldura trupului de deasupra prin hainele subţiri pe care le purtau amândoi. Deşi străinul îşi lăsase toată greutatea pe coate şi genunchi, de o parte şi de cealaltă a corpului ei, Billie îi distingea, cu toată fiinţa, fiecare linie a trupului musculos, într‑o intimitate ce‑i îngreuna respiraţia. Faţa ei atingea cămaşa albă, moale, inspirând mirosul plăcut de lămâie, săpun şi parfum bărbătesc.

— Nu cred că e necesar, a reuşit să spună.

El a ridicat capul puţin, s‑o privească şi şocul ce‑a cuprins inima lui Billie a fost mai puternic decât atingerea trupurilor. Doamne, era fermecător! Îi despărţeau numai câţiva centimetri şi era convinsă că nu mai văzuse niciodată în viaţa ei o fiinţă atât de atrăgătoare. Figura lui era aproape clasică, dar tenul bronzat îi dădea graţia unei statui de pe Acropole. Nu exista nicio curbă rigidă în buzele acelea senzuale, iar ochii albaştri erau cei mai senini pe care‑i întâlnise până atunci. Întotdeauna crezuse că ochii albaştri ascundeau ceva rece, distant, dar cei din faţa ei erau calzi ca o zi de primăvară. Calzi, înţelegători şi inteligenţi. Inteligenți? Ce adjectiv ciudat pentru un bărbat aşa de tânăr şi de viril!

— Crede‑mă, e foarte necesar.

— Poftim? Uitase să protesteze. Îi privea fix ochii senini şi gura frumoasă. Tu nu stai bine. Lasă‑mă mai bine să mă ridic.

— Ssst. I‑a zâmbit şi zâmbetul acela i‑a luminat chipul blând, trezind senzaţii de nedescris în interiorul ei. Relaxează‑te, Anemonă sălbatică. Nu‑ţi pierzi puterea dacă mă laşi să te protejez câteva clipe. Vreau doar să‑ți apăr petalele gingaşe.

Vântul vuia ca un suflet rătăcit. Particulele de nisip se izbeau cu putere de pelerina bărbatului şi Billie a intrat în panică.

— Foarte poetic! a spus ea tremurând. Nu‑mi amintesc să‑mi mai fi spus cineva aşa.

— Semeni cu o anemonă. Am ştiut asta din clipa în care te‑am zărit în vârful dealului, când vântul îţi învârtea buclele strălucitoare şi‑ţi biciuia trupul delicat. M‑am gândit la o crizantemă, dar aveai mai multă putere decât ea. Aşa e numai anemona. Da, cu siguranţă eşti o anemonă. Apoi ochii lui au cercetat‑o încet. Ţi‑e frică, nu‑i aşa? Am crezut că glumeşti, dar simt cum tremuri.

— Nu, a minţit ea, numai că n‑am mai văzut o furtună de nisip şi nu ştiu la ce să mă aştept. Oricum în câteva minute eu…

— Ai timp suficient, Anemonă, a întrerupt‑o blând. Şi n‑ar trebui să te ruşinezi de teama pe care o simţi. M‑am speriat îngrozitor când vântul a încercat să te împingă dincolo de deal. Nu ştiam sigur dacă aveai destulă putere ca să rezişti, iar eu eram prea departe ca să te ajut. El a întins mai mult pelerina şi gluga, apropiindu‑şi obrazul de faţa ei. Nu vei muri, Anemona. Voi fi mereu lângă tine. Vocea răsuna ca un murmur catifelat în părul ei și Billie era fermecată de întunericul intim şi căldura îmbietoare ce‑i răscolea trupul. Vom trece împreună de încercarea asta. Uită vântul, nisipul, furtuna. Gândeşte‑te la noi doi întinşi aici, împreună, dăruindu‑ne unul celuilalt puterea. Ştii cât poate fi de minunat? Doi oameni care se găsesc, se ating, se ajută şi depăşesc vârfurile. Gândeşte‑te…

Nu putea gândi, dar ce vis minunat era! Trupul lui peste trupul ei, într‑o apropiere atât de familiară, ca şi cum ar fi stat aşa şi înainte de furtună; cuvintele lui intime… Intime? A fost zguduită de şocul acestor gânduri. Dar, nu, nu putea fi nimic intim între bărbatul acela atât de viril şi femeia de lângă el, lipsită de orice farmec. Străinul făcea dragoste cu ea doar prin cuvintele lui şi era o nebunie curată.

— E o nebunie! a spus încercând să‑l împingă. Mişcarea ei n‑a făcut altceva decât să apropie şi mai mult trupul tare de deasupra, aşa că s‑a hotărât să rămână întinsă şi nemişcată. Eşti nebun. Nu vreau să‑mi vorbeşti astfel.

— Te simţi ameninţată? i‑a şoptit sărutându‑i tâmpla. Bine, dacă eşti nervoasă mă retrag, Anemona, dar asta nu te opreşte să‑mi vorbeşti. Care e numele tău?

Anemona. Şi cuvântul împrăştia în sufletul ei emoţiile în cascadă.

— Billie Callahan şi nu sunt deloc nervoasă.

Chicotul lui s‑a împrăştiat ca o boare caldă, înlăturând pentru puţin timp tensiunea dintre ei.

— Ai dreptate, nu eşti. Ce făceai în mijlocul deşertului, Billie Callahan?

— Eram în drum spre Zalandan, când mi s‑a defectat motorul Jeep-ului. Mergeam în vizită la cineva, cam la douăzeci şi cinci de km de aici.

— La cine?

— La familia Yusef Ibraheim. El a simţit ceva ciudat în vocea ei. L‑am cunoscut acum câteva săptămâni când am stat alături la un meci şi m‑am oferit să‑l duc acasă.

— E iubitul tău? O durere ascuţită a străpuns atmosfera plăcută dintre ei.

— Nu, dar se simte dator şi se erijează în apărătorul meu. Am crezut că întorcându‑se acasă o să uite de mine, dar n‑a fost aşa. Atunci m‑am hotărât să părăsesc Marasef‑ul în toiul nopţii şi am pornit spre Zalandan.

— Înţeleg. Tonul lui era grav. Nu ştiu de ce nu pricepe că te poţi descurca şi singură. Aş vrea să ştiu totuşi ce a determinat reacţia ta. Vrei să mă luminezi, Anemona?

— Billie, l‑a corectat ea. N‑avea de gând să‑l lumineze, să‑i spună că circumstanţele înconjurătoare şi impulsivitatea ei fuseseră singurele motive. N‑are importanţă. Nu ne cunoaştem, aşa că nu văd de ce te‑ar interesa.

— Mă interesează chiar foarte mult, a spus el. Mă intrigă, mai exact. De prima dată când te‑am zărit am ştiut că vei fi pentru mine o sursă de adevărată fascinaţie şi încântare. Dacă n‑ai de gând să continui povestirea cu Yusef, poate‑mi spui totuşi, ce treabă ai în Sedikhan. Nu vezi prea mulţi americani în zonă, cu excepţia celor care lucrează în petrol. Eşti angajată la una dintre companii?

Era o presupunere logică, având în vedere că Sedikhan‑ul era una dintre cele mai bogate regiuni în petrol, din întreaga lume. Ea şi‑a dorit dintr-odată să poată răspunde afirmativ.

— Nu, joc într‑un film de lung metraj, Aventură în deșert, care se toarnă într‑un sat de la periferia orașului Marasef..

— Ești actriţă?

— Am jucat foarte bine când am primit primul rol. Așa mi‑a spus regizorul. A făcut o pauză lunga, după care a reluat: De fapt, mi‑a spus că am fost eficientă. Ştim amândoi că nu sunt prea talentată, dar el mă apreciază pentru expresivitate.

— Cu asta sunt de acord. El şi‑a coborât capul şi a privit adânc în ochii violeţi, umbriţi de gene lungi. N‑avea o faţă deosebit de frumoasă, dar era ceva atât de sensibil şi de atrăgător în forma buzelor, ceva de o sinceritate dezarmantă în ochii aceia minunaţi, care‑i încântau pur şi simplu sufletul. Şi eu îmi doresc să‑ţi văd chipul cât mai des pe perna mea, în faţa mesei, la micul dejun şi…

— Nu trebuie să‑mi spui astfel de lucruri, l‑a întrerupt repede.

— Îmi pare rău. Dar vocea lui nu părea să se scuze. Continuă. Parcă spuneai că nu eşti o actriţă prea bună.

— Groaznică! Dar n‑are nicio importanţă pentru că probabil ăsta va fi ultimul meu film. Am acceptat rolul mai mult ca să pot vedea Sedikhan‑ul. Îmi place să vizitez locuri noi.

— Anemonă. Şi, de data aceasta părea gânditor. Chiar şi anemonele îşi au rădăcinile lor. Ai familie, Billie?

— Nu, am crescut la orfelinat şi poate de aceea pentru mine fiecare loc din lume are ceva deosebit. Aşa că vezi, nu pot fi o anemonă, pentru că nu am rădăcini. Sunt asemenea ţiganilor nomazi şi‑mi place viaţa mea aşa cum e ea acum.

— Nu trebuie să te superi, nu vreau să te schimb, Billie; asta ar însemna să stric ordinea firească a lucrurilor. El i‑a mângâiat obrazul cu obrazul lui. Dar a creşte, a înflori şi a te dezvolta nu înseamnă să te schimbi. Aş vrea să te urmăresc, Anemona.

— Eşti nemaipomenit! N‑am mai întâlnit pe nimeni care să‑mi vorbească aşa. Anemone şi filosofie. Aşa eşti mereu?

— Cea mai mare parte a timpului, a spus el simplu. În urmă cu câţiva ani am trecut printr‑o experienţă foarte dureroasă, care m‑a învăţat că viaţa e scurtă şi nu merită să fie trăită în minciună.

— Poate fi periculos, a zis Billie încet. De multe ori, sinceritatea te face vulnerabil.

— Dar îţi deschide sufletul spre frumuseţe, adevăr şi dragoste, a continuat el liniştit. Te ajută să cunoşti oameni ca Billie Callahan.

— Să cunoşti?

— Sper, că atâta timp cât eu sunt sincer cu tine, să‑ţi deschizi şi tu inima şi să vii spre mine, ca să te pot cunoaşte. Crezi că e posibil?

În momentul acela putea crede că orice este posibil, alături de bărbatul a cărui voce era dulce ca mierea, iar cuvintele sunau clare, melodioase şi sălbatice în acelaşi timp.

— Răspunsul meu nu contează pentru tine. Spune‑mi mai bine, faptul că suntem doi străini, te face să gândeşti altfel?

— De ce‑ar fi aşa? Întotdeauna am ştiut ce vreau. Am ridicat capul şi am zărit o anemonă în vârful dealului, în bătaia vântului. Era anemona mea. L‑a privit emoţionată şi el a înţeles tulburarea din ochii ei. Bine, tac, a spus chicotind. Ştiu că nu eşti încă pregătită, dar trebuie să recunoşti că am reuşit să‑ţi captez atenţia, să te fac să uiţi de furtună.

Cu siguranţă, şi‑a spus Billie în gând. Era mult mai sensibilă la furtuna de emoţii de sub pelerină, decât la cea din jurul lor. Dar vântul sufla mult mai tare ca înainte şi s‑a încordat dintr‑odată.

— Da, vremea se înrăutăţeşte, a spus calm, ghicindu‑i gândurile şi nu ştiu cât o să dureze. A căutat apoi, cu greutate, într‑unul din buzunarele cămăşii şi a scos o batistă, cu care i‑a acoperit nasul şi gura, reîmprospătând aerul cu acelaşi miros de lămâie. Unele particule de nisip sunt foarte fine şi te poţi îneca, i‑a explicat.

— Bine, dar tu? l‑a întrebat îngrijorată.

— Mă descurc, a spus cufundându‑şi faţa în buclele de pe tâmpla ei. Ah, un buchet de crizanteme, mătăsos şi mirosind delicios a Shalimar.

Era într‑adevăr Shalimar şi se părea că el avea mai multe cunoştinţe despre parfumurile sofisticate decât despre cel al florilor. Şi de ce n‑ar şti? Bărbatul era minunat şi probabil foarte căutat de femei.

— Iar ți‑e frică, i‑a spus neliniştit şi nu mă laşi să te ajut. Să fiu al naibii dacă am să aştept ca frica să te scoată din minţi!

— Dar nu…

Ea a încercat să protesteze, dar a fost imediat întreruptă de chicotitul lui poznaş.

— Uite, am o idee. Întotdeauna am considerat că faptele sunt mai importante decât vorbele, a spus el căutându‑şi un loc mai bun între şoldurile ei. Ce‑ar fi să te gândeşti la ce facem acum şi nu la ce se întâmplă în jurul nostru.

— Pentru Dumnezeu, dar moartea bate la uşă şi eu nu sunt nici pe departe o femeie sexy!

— Nu? Atunci îţi baţi joc de mine! Dinţii lui i‑au ciupit delicat lobul urechii şi Billie a simţit în stomac o fierbinţeală stranie. Nu te teme, iubire! Nu vreau să te grăbesc. Stai liniştită lângă mine şi gândeşte‑te numai la cât de mult te doresc şi la toate lucrurile delicioase pe care ţi le‑aş face. Câteva dintre ele ţi le‑am şoptit deja la ureche. Gândeşte‑te la toate astea şi lasă furtuna…

Să încerce? Nu se putea concentra decât la căldura aceea insuportabilă ce emana din trupul lui, la mirosul de lămâie, mirodenii şi mosc şi la cuvintele erotice pe care i le murmura. Oare toţi bărbaţii făceau astfel de lucruri femeilor? Era aşa de excitant! Oare proceda aşa numai ca să‑i alunge teama? Ar fi vrut să‑l întrebe, dar se temea că‑i va răspunde cu acelaşi chicotit, devenit deodată atât de familiar. Nu, era mai bine să se relaxeze, să stea întinsă, să‑i asculte poveştile Șeherezadei şi nu era nimic rău în asta. Nimic ameninţător în străinul acela blond. Era sigură că nu i‑ar fi făcut nimic fără consimţământul ei, în ciuda dorinţei arzătoare care nu‑i dădea pace.

Probabil că a zâmbit, pentru că l‑a auzit râzând.

— Îţi place? Atunci ar trebui să încercăm şi altceva. Braţele lui s‑au întins şi au cuprins‑o într‑o îmbrăţişare dureroasă. A aşteptat ca el să continue, dar, dintr‑odată, trupul bărbatului s‑a contractat. Asculta cu flecare fibră. Ce asculta? Nu se auzea nimic. Vântul se oprise. Furtuna a stat, a spus calm. Şi‑a ridicat capul şi ochii senini ca cerul au clipit. Eşti dezamăgită? Ajunsesem deja la poziţia şaizeci şi doi din Kama Sutra şi am fi putut încerca câteva variante japoneze sau arabe. Păcat! Poate data viitoare. Sau vrei să continuăm?

— Nu, ai întrecut deja măsura. Cred că trebuie să pornesc să‑mi caut Jeep‑ul sub nisip.

— Dacă insişti, a adăugat el. Închide ochii să nu‑ţi cadă nisipul de pe spatele meu când o să mă ridic.

Şi într‑adevăr, după ce el s‑a retras, un val de nisip a umplut faţa lui Billie, înlocuind căldura plăcută a trupului care o protejase până atunci. Realitatea a izbit‑o puternic. Pericolul fusese atât de aproape.

— Va trebui să săpăm după Jeep‑ul tău. Mai ţii minte unde l‑ai lăsat?

Ea şi‑a scuturat capul ca un căţeluş ud împrăştiind în jur fire de nisip.

— Cam la un kilometru de drum, dar n‑are niciun rost, oricum avea motorul stricat. Poate te pricepi să‑l repari.

— Nicio şansă, a spus el încruntându‑se. Pentru mine, interiorul unei maşini e ceva total necunoscut. Mă gândeam doar că ai ceva lucruri de valoare şi, după ce le luăm, să pornim spre Zalandan.

— Nu, n‑am nimic. Doar chitara.

— Un prieten vechi?

— Da, a spus ea afundându‑şi cizmele din piele de antilopă în nisipul moale, în timp ce‑şi scutura blugii. Eu mă duc să văd de maşină, Iar tu caută‑ți calul dacă n‑a dispărut deja.

— Nu cred, eu şi bătrânul Nick ne înţelegem foarte bine. O să‑l găsesc unde l‑am lăsat.

Cu asta, bărbatul a dispărut după grămada de pietre şi Billie l‑a auzit chemându‑şi calul.

Cum a rămas singură, a privit în jur şi s‑a gândit dacă s‑ar fi descurcat fără ajutorul străinului, despre care nu ştia nimic.

 

 

Jeep‑ul arăta ca o jucărie pe care un copil o umpluse cu nisip, apoi o părăsise plictisit, dornic de alte distracţii. La câţiva metri de maşină, zăcea o ladă din care Billie a scos şi a îmbrăţişat repede o chitară veche.

— Billie! a răsunat numele ei atât de plin de înţelegere şi simpatie, încât s‑a simţit dintr‑odată eliberată de disperarea din suflet.

Şi‑a ridicat privirea şi l‑a zărit în apropiere, cu hăţurile în mână şi toată bunătatea din lume în ochii lui senini.

— Nu s‑a stricat. N‑a sesizat lacrimile care‑i curgeau pe obraji. Mângâia inconştientă una din zgârieturile de pe suprafaţa instrumentului. O iau cu mine peste tot. Se uita la el fără să‑l vadă. Am cumpărat‑o cu douăzeci de dolari dintr‑un magazin de amanet din Santa Fé. Pe‑atunci aveam numai cincisprezece ani şi lucram la o staţie Peco. Niciodată nu mi‑am dorit ceva mai mult. A tras aer în piept, şi‑a scuturat capul ca şi cum ar fi vrut să înlăture imaginea din trecut. Ce prostie, nu?

El s‑a mişcat apropiindu‑se, cu ochii aţintiţi asupra ei, încât Billie avea impresia că o ţine în braţe.

— Nu e o prostie, Billie. Eu am crescut la o fermă din Rio Grande, iar mamei mele îi plăceau cărţile despre Vestul Sălbatic. Ţin minte că o dată am citit una veche de Harold Bell Wright, despre un străin din est care dorea să înceapă o viaţă nouă acolo, schimbându‑şi întâi numele. El i‑a mângâiat o şuviţă rebelă de lângă ureche. Ştii ce nume şi‑a ales? Petic cel Cinstit. Ştia că va avea necazuri, dar asta nu l‑a împiedicat să‑şi spună aşa. Numele ăsta însemna pentru el tot ce era mai valoros şi mai cinstit în lume. Degetul lui arătător a atins aceeaşi zgârietură de pe lemnul chitarei, în timp ce ochii continuau să‑i privească fix pe ai ei. Petic cel Cinstit, Billie.

— Petic cel Cinstit, a repetat ea ca în transă. Cu fiecare secundă care trecea, ochii lui îi dădeau mai multă putere, mai multă dragoste. S‑a întors cu spatele, oprind emoţiile care‑i sufocau sufletul. A fost o furtună foarte puternică dacă a reuşit să arunce lucrurile mele la distanţe aşa de mari. S‑a îndepărtat, fără să‑l privească şi a pus chitara în lada ei, pe bancheta din spate a Jeepului. Sunt gata! Nu cred că putem duce şi lada pe spatele calului, aşa că o las aici până când voi recupera maşina.

— Nu va fi nicio problemă. Avem în Casbah nişte maşini cu care o vom trage şi un expert în mecanică.

Casbah! Deci prinţul avea şi un adăpost exotic şi chiar un harem.

— Îţi sunt foarte recunoscătoare. S‑a întors şi s‑a apropiat încet de cal. Bineînţeles că voi plăti toate cheltuielile necesare. Ţi‑am pricinuit deja destule necazuri.

O urmărea atent în timp ce chipul lui se lumina treptat.

— Nicio problemă, Anemona. Te asigur că mi‑a făcut o deosebită plăcere.

S‑a întors să‑l privească încruntată.

— Nu trebuia să‑mi spui atâtea lucruri. Pot să uit…

— Eşti foarte înţelegătoare, i‑a spus cuprinzându‑i talia cu mâinile calde şi ridicând‑o în şa cu uşurinţă. Deşi poate nu crezi, fiecare cuvânt a fost adevărat, Billie.

— Nu se poate, l‑a contrazis disperată. E nebunie curată. Suntem nişte străini, nu ştiu nimic despre tine, cine eşti, unde locuieşti, care ţi‑e numele…

El a tras de hăţuri şi calul a pornit la trap.

— Locuiesc în Casbah, în Zalandan, în regiunea condusă de şeicul Sedikhan-ului, a spus calm, în timp ce braţul lui o ţinea strâns de mijloc într‑un gest protector. Numele meu este David Bradford.