Afacerea SAMOILESCU-COZMICI de Horia Tecuceanu
Cazul „Anca”
8 iulie 1977
Pe treptele largi, din marmură cenuşie, ale Judecătoriei sectorului 7, coborau patru persoane:
Vasile Stan, douăzeci şi nouă de ani, lăcătuş, soţia lui, Steliana, douăzeci şi şase de ani, vânzătoare, Valentin Georgescu, patruzeci şi doi de ani, maistru, şi Marin Miroiu, douăzeci şi cinci de ani, tâmplar. Ultimii doi fuseseră martorii familiei Stan într-un proces civil intentat de proprietarul lor.
Când au ajuns pe trotuar, Steliana a aşteptat ca autobuzul 37, care rula pe strada Ştirbei-Vodă, hurducăindu-şi caroseria deşelată, să oprească în staţie, douăzeci de metri mai departe, ca să se adreseze soţului ei iritată:
— Sile, de ce-ai fost de acord ca avocatul să amâne procesul pentru ora zece?
— Ce puteam să fac, Steluţa?… Dacă a zis că mai are un proces cu arestaţii la Tribunalul Suprem…
Trebuie să fim înţelegători.
— Lasă că nu suntem singurii păcăliţi… — a zis
Valentin Georgescu, arătând cu bărbia spre capul scării, unde apăruse un bărbat de vreo şaizeci de ani, îmbrăcat într-un costum bine croit, dar şi bine uzat. Ia uitaţi-vă cum mai turbează proprietarul vostru…
— Eh, urâtu’, puţin îmi pasă de el! – replică Steliana cu nepăsare, deşi remarca reuşise să-i smulgă un zâmbet de satisfacţie.
— E opt — constată Marin privindu-şi ceasul. Cum ne pierdem două ore?
— Ştiu eu pe-aici o bodeguţă… — începu insinuant Vasile.
— Fără chestii d-astea! — i-o reteză Steliana. Dacă vă duceţi să beţi, eu mă duc la servici!
— Am o idee! Vizavi este un parc grozav — interveni Marin, arătând cu mâna, de cealaltă parte a Căii Plevnei.
— Probabil că pe aici îşi plimbă ăsta fetele… Când e clar de lună… şi mai ales când nu e — remarcă chicotind Vasile, în timp ce traversau strada prin faţa clădirii oficiului poştal.
— Ce să-i faci… Asta-i amărâta soartă a burlacilor — râse Marin, arborând un aer voit de nefericire, pe când se îndreptau către cele câteva trepte care urcau spre Parcul Hipodrom.
După ce au intrat în parc, au luat-o pe o alee paralelă cu strada Ştirbei-Vodă şi perpendiculară pe Splaiul Independenţei. Continuând să sporovăiască trecură pe lângă terenul de tenis, care se zărea pe partea dreaptă, la câteva zeci de metri de drumul ce-l străbăteau.
*
* *
Trasajul cu vopsea albă şi semafoarele automate indicau cu precizie modul de circulaţie a autovehiculelor în zona Pieţei Operei. Dar, pentru orice eventualitate, Margareta Roşu, postată pe trotuarul din dreapta podului Elefterie, supraveghea modul de deplasare a automobilelor.
Margareta avea mai puţin de 25 de ani, era blondă, cu ochii albaştri, iar uniforma de agent de circulaţie îi era atât de bine ajustată, încât şi cea mai elegantă stewardesă de la „Air France” ar fi putut face o criză de ficat văzând-o. Ceea ce ar fi putut explica de ce conducătorii auto se uitau mai mult la picioarele ei lungi şi frumoase decât la semafoare.
Margareta însă, conştientă de importanţa muncii ei, adoptase o atitudine marţială, deşi, din colţul genelor lungi, înregistra cu plăcere ocheadele admirative ce i se adresau. Făcu câţiva paşi să se dezmorţească şi privi de-a lungul cheiului. Pe când se uita cu silă la apa Dâmboviţei, care se scurgea murdară pe sub pod, auzi în spate o bufnitură caracteristică opririi unei maşini în portbagajul alteia. Răsucindu-se pe tocul pantofului, constată că auzul n-o înşelase şi o porni spre mijlocul podului, către cele două maşini accidentate.
Spaţiul de joacă rezervat copiilor în Parcul Hipodrom are o formă rectangulară, cu laturile de aproximativ treizeci de metri, înconjurată din toate părţile de copaci sau arbuşti. Mijloacele de distracţie ale copiilor sunt numeroase: de la leagăne pendulante sau în cumpănă, până la un tobogan din beton, de şapte-opt metri înălţime.
Nici însoţitorii copiilor nu fuseseră uitaţi. În stânga şi în dreapta laturii întrerupte de aleea care asigură accesul în scuar se afla câte o bancă.
Când familia Stan şi cei doi însoţitori ai ei au intrat în spaţiul de joacă, n-au fost întâmpinaţi decât de ciripitul păsărilor. Copiii încă nu veniseră la joacă.
