Introducere.
În general, protestăm în faţa paradoxului atunci când savanţii, loviţi de o eroare istorică, încearcă să o corecteze; dar pentru cei care studiază istoria modernă în profunzime, este clar că istoricii sunt nişte mincinoşi privilegiaţi care-şi lasă peniţele în voia credinţelor populare şi, ca majoritatea ziarelor de azi, nu exprimă decât opiniile cititorilor lor. Independenţa istorică a strălucit mai puţin la laici decât la religioşi. De la benedictini, una dintre gloriile Franţei, ne vin cele mai pure lămuriri în ceea ce priveşte istoria, atât timp cât interesele religiei nu erau puse în joc. Astfel că, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut numeroşi savanţi controversaţi care, preocupaţi de necesitatea corectării erorilor populare acreditate de istorici, au publicat opere remarcabile. Aşadar, M. de Launoy, supranumit Descoperitorul de sfinţi, a dus un război crud împotriva sfinţilor acceptaţi ilegal în Biserică. Iar emulii benedictinilor, membri mai puţin cunoscuţi ai Academiei Franceze, au început din puncte obscure ale istoriei să-şi scrie memoriile, admirabile prin răbdare, erudiţie şi logică.
Astfel, Voltaire, dintr-o greşeală nefericită şi o tristă pasiune, a purtat adesea lumina spiritului său asupra prejudecăţilor istorice. Diderot a scris, în acest sens, o carte prea lungă pentru o perioadă a istoriei Imperiului Roman. Dacă nu ar fi fost Revoluţia Franceză, critica aplicată istoriei ar fi pregătit, probabil, elementele unei bune şi adevărate istorii a Franţei, ale cărei dovezi erau adunate de multă vreme de marii noştri benedictini. Ludovic al XVI-lea, o minte înţeleaptă, a tradus el însuşi lucrarea engleză prin care Walpole a încercat să-l explice pe Richard al III-lea, lucrare care a preocupat atât de mult ultimul secol.
Cum este posibil ca personaje atât de celebre ca regii şi reginele, atât de importante ca generalii armatelor să devină obiectul urii sau al batjocurii? Jumătate din lume ezită între cântecul despre Marlborough şi istoria Angliei, aşa cum ezită între istoria şi credinţa populară despre Carol al IX-lea. În toate epocile în care au avut loc mari bătălii între mase şi putere, poporul şi-a creat personaje de tipul căpcăunilor, dacă ne este permis să riscăm un cuvânt pentru a transpune o idee clară. Prin urmare, în vremurile noastre, dacă nu ar fi fost Memorialul Sfânta Elena şi controversele dintre monarhişti şi bonapartişti, puţin a lipsit ca tocmai caracterul lui Napoleon să fie subestimat. Cu ajutorul câtorva stareţi şi al câtorva articole din ziare, din împărat, Napoleon trecea drept căpcăun. Cum se răspândeşte o asemenea greşeală şi cum poate fi acceptată?
Oricum, nimeni nu se îndoieşte de valoarea tiparului şi de invidia care-i leagă pe oamenii învăţaţi de glumele populare care rezumă în sens contrar un mare fapt istoric. Astfel, numele prinţului de Polignac este dat în toată Franţa cailor răi ce trebuie bătuţi. Şi cine ştie ce se va gândi în viitor de spre lovitura de stat a prinţului de Polignac? Ca urmare a unui capriciu de-al lui Shakespeare, sau poate să fi fost vorba despre o răzbunare precum cea a lui Beaumarchais împotriva lui Bergass (Bergearss), Falstaff este, în Anglia, tipul ridicolului, un nume ce provoacă râsete; este regele clovnilor. În loc să fie un mare burtos, îndrăgostit prosteşte, vanitos, beţiv, bătrân, corupător, Falstaff era unul dintre cele mai importante personaje ale timpului său, cavaler al Ordinului Jarretierei, ocupând un post superior în armată. La urcarea pe tron a lui Henric al V-lea, sir Falstaff nu avea decât treizeci şi patru de ani. Acest general care s-a remarcat în timpul bătăliei de la Azincourt, când l-a luat prizonier pe ducele d'Alençon, a cucerit în 1420 oraşul Montereau, foarte bine apărat. În sfârşit, sub Henric al VI-lea, a învins zece mii de francezi cu o mie cinci sute de soldaţi obosiţi şi morţi de foame! Cam atât despre războaie! Dacă trecem acum la literatură, şi anume la Rabelais, un om sobru care nu bea decât apă, acesta apare drept amator de mâncare bună şi beţiv notoriu. Mii de poveşti ridicole s-au spus despre autorul uneia dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii franceze, Pantagruel. Aretino1, prieten cu Tiziano şi Voltaire, are, în zilele noastre, un renume complet opus operelor sale şi caracterului său, care se datorează unui exces de isteţime, în armonie cu scrierile acestui secol în care farsa era la loc de onoare, în care reginele şi cardinalii scriau poveşti, numite astăzi licenţioase. Putem multiplica la infinit exemplele de acest gen. În Franţa, în cel mai grav moment al istoriei moderne, nici o femeie, cu excepţia Brunhildei sau a Fredegundei, n-a fost victima a numeroase erori populare cum a fost Catherine de Médicis; asta, în timp ce Maria de Médicis, ale cărei acţiuni au prejudiciat Franţa, scapă ruşinii ce ar trebui să-i acopere numele. Maria a risipit averile adunate de Henric al IV-lea, nu s-a eliberat niciodată de învinuirea de a fi ştiut despre asasinarea lui Henric al IV-lea, l-a avut printre apropiaţi pe d'Epernon care nu a parat lovitura lui Ravaillac şi care-l cunoştea pe acest om de mult timp; l-a forţat pe fiul ei să o alunge din Franţa, unde încuraja revoltele celuilalt fiu al ei, Gaston; în sfârşit, victoria lui Richelieu asupra ei a fost posibilă din cauza apariţiei unor documente referitoare la moartea lui Henric al IV-lea.
În schimb, Catherine de Médicis a salvat coroana Franţei; a menţinut autoritatea regală în miezul unor circumstanţe în care până şi cel mai mare prinţ ar fi cedat. Nevoită să înfrunte grupări şi ambiţii precum cele ale Casei de Guise şi ale Casei de Bourbon, ca şi oameni precum cei doi cardinali de Lorraine şi cei doi Balafré, cei doi prinţi de Condé, regina Jeanne d'Albret, Henric al IV-lea, conetabilul2 de Montmorency, Calvin, cei trei Coligny, Théodore de Beze, a dat dovadă de cele mai rare calităţi şi cele mai preţioase însuşiri ale unui om de stat sub focul batjocurii presei calviniste. Iată fapte care sunt, în mod cert, incontestabile. Pentru cei care cercetează istoria secolului al XVI-lea în Franţa, figura Catherinei de Médicis apare la fel ca a unui mare rege. Odată risipite calomniile prin intermediul faptelor regăsite cu dificultate pe parcursul contradicţiilor din pamflete şi false anecdote, totul se aşază în favoarea acestei femei extraordinare, care nu a avut niciuna dintre slăbiciunile sexului său, care a trăit castă în mijlocul iubirilor de la cea mai elegantă Curte din Europa, şi care a ştiut, în ciuda lipsei banilor, să construiască monumente admirabile, pentru a recupera pierderile cauzate de demolările calviniştilor care au făcut în artă tot atât de multe răni ca şi corpului politic.
Prinsă între prinţii care se credeau moştenitorii lui Charlemagne şi o tânără grupare rebelă care voia să ascundă trădarea conetabilului de Bourbon, Catherine, obligată să combată o erezie gata să devoreze monarhia, fără prieteni, conştientă de trădarea conducătorilor partidului catolic şi de republica anunţată de partidul calvinist, a folosit cea mai periculoasă armă a politicii, dar şi cea mai sigură: viclenia! A reuşit să-i păcălească pe rând pe cei care doreau ruina Casei de Valois, pe Bourboni, care voiau coroana, şi pe reformaţi, radicalii din acea vreme, care visau o republică imposibilă, asemenea celor de acum care nu au nimic de reformat. Atâta timp cât a trăit ea, familia Valois şi-a păstrat tronul. Auguste de Thou3 a înţeles valoarea acestei femei când, aflând despre moartea ei, a spus: Nu a murit o femeie, ci însăşi regalitatea! Într-adevăr, Catherine a împins la cel mai înalt grad sentimentul regalităţii, pe care a apărat-o cu un curaj şi o persistenţă admirabile. Reproşurile pe care scriitorii calvinişti i le-au făcut sunt în mod evident gloria ei; nu le-a atras decât din pricina triumfurilor ei. Putea învinge altfel decât prin viclenie? Aceasta este întrebarea. În ceea ce priveşte violenţa, acest mijloc atinge unul dintre cele mai controversate puncte ale politicii şi care, în vremurile noastre, a fost soluţionat prin amplasarea unei mari pietre din Egipt4, pentru a uita regicidul şi a oferi o emblemă a sistemului actual al politicii materialiste care ne guvernează. Orice putere, legitimă sau ilegitimă, trebuie să se apere când este atacată, dar, lucru ciudat, acolo unde poporul este eroic în victoria sa asupra nobilimii, puterea trece drept asasină în duelul ei cu poporul. În sfârşit, dacă cedează, după ce face apel la forţă, puterea trece drept imbecilă. Guvernul actual va încerca să se salveze prin două legi la fel cu acelea care l-au atacat pe Carol al X-lea şi de care acest prinţ a vrut să se debaraseze prin două ordonanţe. Nu e oare o tristă deriziune? Este viclenia permisă la putere împotriva vicleniei? Trebuie să-i ucidă pe cei care vor să o ucidă? Masacrele Revoluţiei răspund masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Poporul devenit rege le-a făcut nobilimii şi regelui ceea ce regele şi nobilimea le-au făcut insurgenţilor din secolul al XVI-lea. Astfel că scriitorii din popor, care ştiu foarte bine că într-o situaţie asemănătoare poporul ar acţiona în aceeaşi manieră, nu au nici o scuză când îi blamează pe Catherine de Médicis şi pe Carol al IX-lea.
Orice putere, spunea Casimir Périer învăţând ce ar trebui să fie puterea, este o conspiraţie permanentă. Astfel, aprobăm criticile pe care le publică unii scriitori îndrăzneţi, dar de ce atunci ne împotrivim adevărurilor sociale din Franţa, când acestea sunt curajos proclamate? Această problemă explică de la sine toate erorile istorice. Aplicaţi răspunsul acestei întrebări doctrinelor devastatoare care flatează pasiunile populare, dar şi doctrinelor conservatoare care reprimă încercările sălbatice sau nebuneşti ale poporului şi veţi găsi motivul nepopularităţii, ca şi pe cel al popularităţii unor anume personaje. Laubardemont şi Laffemans erau, ca anumiţi oameni din zilele noastre, devotaţi apărării puterii în care credeau. Soldaţi sau judecători, ascultau şi unii, şi alţii de regalitate. D'Orthez ar fi astăzi destituit pentru că a ignorat ordinele ministerului, dar Carol al IX-lea l-a făcut guvernator al provinciei sale. Puterea maselor nu dă socoteală nimănui, dar puterea unuia singur este obligată să dea socoteală supuşilor ei, atât celor mari, cât şi celor neînsemnaţi. Catherine, ca Filip al II-lea şi ducele de Alba, ca familia Guise şi cardinalul Granvelle, a observat viitorul pe care Reforma îl rezerva Europei; a văzut monarhiile, religia şi puterea zdruncinate! Catherine a scris imediat, din cabinetul regilor Franţei, o condamnare la moarte a acestui spirit de anchetă ce ameninţa societatea modernă, condamnare pe care Ludovic al XIV-lea a sfârşit prin a o executa. Revocarea Edictului de la Nantes nu a fost o măsură nefericită decât prin prisma mâniei Europei împotriva lui Ludovic al XIV-lea.
De ce să refuzăm, în zilele noastre, maiestuoasei adversare a celei mai infecunde dintre erezii măreţia pe care a obţinut-o prin propria ei luptă? Calviniştii au scris mult împotriva strategiei lui Carol al IX-lea, dar parcurgeţi Franţa, cercetând ruinele atâtor biserici frumoase, măsurând rănile imense făcute de protestanţi corpului social, aflând câte revanşe şi-au luat, deplângând nenorocirile individualismului, plaga Franţei actuale al cărei germen se află în problema libertăţii conştiinţei, şi vă veţi întreba de ce parte sunt călăii? Aşa cum spune Catherine în a treia parte a acestui studiu, există, din păcate, în toate epocile, scriitori ipocriţi gata să plângă două sute de bandiţi ucişi din necesitate. Cezar, care încerca să înduioşeze Senatul cu privire la soarta lui Catilina, l-ar fi învins probabil pe Cicero dacă ar fi avut la dispoziţie ziare şi o Opoziţie la ordinele sale. Un alt considerent explică dezavantajul istoric şi popular al Catherinei. Opoziţia a fost în Franţa întotdeauna protestantă, deoarece nu a avut altă politică decât cea a negării; a moştenit teoriile luteranilor, calviniştilor şi protestanţilor în ceea ce priveşte cuvintele teribile libertate, toleranţă, progres şi filosofic Timp de două secole au fost utilizate de opozanţii puterii pentru a stabili doctrina îndoielnică a liberului-arbitru. Alte două secole au fost folosite pentru a dezvolta primul corolar al liberului-arbitru, libertatea conştiinţei. Secolul nostru încearcă să o stabilească pe cea de-a doua, libertatea politică.
Situată între câmpurile deja parcurse şi câmpurile care urmau să fie parcurse, Catherine şi Biserica au proclamat principiul salutar al societăţii moderne, una fides, una dominus5 folosindu-se de dreptul lor de viaţă şi de moarte asupra inovatorilor. Deşi Catherine a fost învinsă, secolele următoare i-au dat dreptate. Produsul liberului-arbitru, al libertăţii religioase şi al libertăţii politice (să nu-l confundăm cu libertatea civilă) este Franţa de astăzi. Cum este Franţa la 1840? O ţară preocupată exclusiv de interese materiale, lipsită de patriotism şi de conştiinţă, unde puterea nu are forţă, unde alegerile, rodul liberului-arbitru şi al libertăţii politice, nu scot în evidenţă decât mediocrităţi, unde forţa brutală a devenit necesară în faţa violenţelor populare, şi unde discuţia, extinsă la lucruri minore, sufocă orice acţiune a corpului politic; unde banii domină orice problemă şi unde individualismul, produsul oribil al divizării la infinit a moştenirilor ce suprimă familia, va devora totul, chiar şi naţiunea pe care egoismul o va preda, într-o bună zi, invaziei.
Se va spune: De ce nu ţarul? Aşa cum s-a spus: De ce nu ducele d'Orléans? Nu mai ţinem cont de mare lucru, dar în cincizeci de ani nu vom mai ţine cont de nimic. Astfel, după părerea Catherinei şi a tuturor celor care cred într-o societate bine ordonată, omul social, supusul, nu are liber-arbitru, nu trebuie să profeseze dogma libertăţii conştiinţei, nici să aibă libertate politică. Dar, aşa cum nici o societate nu poate să existe fără garanţiile oferite supusului în dauna suveranului, rezultă pentru supus libertăţi cu anumite restricţii. Libertate, nu; dar libertăţi, da; libertăţi definite şi caracteristice. Iată ce este în conformitate cu natura lucrurilor. În mod cert, este în afara puterii umane să împiedice libertatea gândirii şi nici un suveran nu o poate face. Marii politicieni care au fost învinşi în această luptă îndelungată (care a durat cinci secole) le-au recunoscut supuşilor lor mari libertăţi; dar n-au admis nici libertatea publicării gândirilor antisociale, nici libertatea nelimitată a supuşilor. Pentru ei, supus şi liber sunt, din punct de vedere politic, doi termeni contradictorii, la fel cum teoria că toţi cetăţenii sunt egali constituie un nonsens pe care natura îl dezminte în fiecare clipă.
Victoria calvinismului va costa destul de scump Franţa pe viitor, mai mult decât a costat-o până acum, deoarece sectele religioase şi politice, umanitare, egalitare etc., din vremurile noastre, sunt urmarea calvinismului; văzând greşelile puterii, dispreţul pentru inteligenţă, afecţiunea pentru interesele materiale în care îşi stabileşte punctele de sprijin şi care sunt cele mai înşelătoare dintre toate, cu excepţia unei intervenţii providenţiale, geniul distructiv va învinge din nou geniul conservării. Atacatorii, care nu au nimic de pierdut, dar au totul de câştigat, se înţeleg reciproc admirabil, pe când adversarii lor bogaţi nu vor să facă nici un sacrificiu în bani sau de amor propriu pentru a se ataşa de apărători.
Odată ce gândirea umană, în loc să se restrângă aşa cum ar trebui să o facă pentru a rămâne în forma ei cea mai comunicativă, îmbracă o multitudine de ornamente şi devine însuş Poporul în loc să rămână o oarecare divinitate axiomatică, există două mulţimi de combătut: mulţimea ideilor şi mulţimea oamenilor.
Puterea regală a sucombat în acest război, şi asistăm în zilele noastre, în Franţa, la ultima ei combinaţie cu elementele care o fac dificilă, ca să nu spunem chiar imposibilă. Puterea este o acţiune, iar principiul electiv este discuţia. Nu există politică posibilă atunci când discuţia există în permanenţă. Aşadar, trebuie să recunoaştem măreţia femeii care a ştiut să ghicească acest viitor şi pe care l-a combătut cu atâta curaj. Faptul că familia Bourbon a putut să succeadă Casei Valois, faptul că şi-a păstrat coroana i se datorează Catherinei de Médicis. Să presupunem că al doilea Balafré ar fi trăit; oricât de puternic ar fi fost Béarnais, este puţin probabil ca el să fi luat coroana, văzând cât de scump i-au vândut-o ducele de Mayenne şi rămăşiţele Casei de Guise. Mijloacele de care s-a folosit Catherine, care a trebuit să-şi reproşeze moartea lui Francisc al II-lea şi pe cea a lui Carol al IX-lea, morţi amândoi la timp pentru a o salva, nu fac – trebuie să remarcaţi – obiectul acuzaţiilor scriitorilor calvinişti şi moderni. Deşi nu a fost vorba despre otrăviri, aşa cum au spus unii autori, au existat combinaţii tot atât de criminale: nu există nici o îndoială că ea l-a împiedicat pe Paré să-l salveze pe unul, şi că asupra celuilalt a exercitat un îndelungat asasinat moral. Moartea rapidă a lui Francisc al II-lea şi cea a lui Carol al IX-lea, îndeplinită într-un mod atât de savant, nu au dăunat nicidecum intereselor calviniste, cauzele celor două evenimente au rămas în sfera superioară şi nu au fost bănuite nici de scriitori, nici de poporul acelor timpuri, nu au fost ghicite decât de Thou, de marchizul de l'Hôpital, de minţile cele mai înţelepte sau de conducătorii celor două partide care râvneau sau apărau coroana şi care găseau necesare astfel de mijloace.
Cântecele populare, fapt surprinzător, nu făceau abstracţie de moravurile Catherinei. Este foarte cunoscută anecdota cu soldatul care frigea o gâscă în curtea castelului de la Tours în timp ce Catherina de Médicis şi Henric al IV-lea se aflau acolo. Omul cânta o melodie în care regina era grav insultată. Henric al IV-lea a scos sabia pentru a-l ucide pe soldat, însă Catherine l-a oprit şi s-a mulţumit să-i arunce câteva vorbe:
— Hei! Catherine ţi-a dat găsea aia!
Dacă execuţiile de la Amboise i-au fost atribuite Catherinei şi dacă gruparea calvinistă a făcut din această femeie superioară responsabilul tuturor nenorocirilor inevitabile ale acestei lupte, este pentru că s-a întâmplat cu ea aşa cum s-a întâmplat şi cu Robespierre, care încă aşteaptă să fie judecat corect. De altfel, Catherine a fost crunt pedepsită pentru că-l prefera pe ducele d'Anjou. Henric al III-lea, ajuns, ca mai toţi copiii răsfăţaţi, la cea mai profundă indiferenţă faţă de mama sa, s-a cufundat în mod voluntar în desfrâu. Desfrâul a făcut din el ceea ce făcuse mama lui din Carol al IX-lea: un soţ fără fiu, un rege fără moştenitori. Din nefericire, ducele d'Alençon, ultimul băiat al Catherinei, moare. Aceasta face eforturi inimaginabile pentru a combate pasiunile fiului său. Istoria a păstrat amintirea cinei cu femeile goale care a avut loc în galeria Chenonceaux, la întoarcere din Polonia, şi care nu l-a făcut deloc pe Henric al III-lea să-şi schimbe obiceiurile proaste. Ultimele cuvinte ale marii regine sunt esenţa întregii ei politici şi conţin atât de mult bun-simţ, încât vom vedea toate cabinetele punându-le în practică în situaţii asemănătoare:
Ai tăiat bine, fiule – a spus regina-mamă, aflată pe patul de moarte, când Henric al III-lea a venit să o anunţe că duşmanul coroanei a fost ucis – acum trebuie să coşi la loc! Catherine se referea, aşadar, la faptul că tronul va trebui să se apropie imediat de familia Lorraine şi să se servească de ea, acesta fiind singurul mijloc prin care ar fi putut împiedica urmările intrigilor Casei de Guise, doar astfel putând fi consolidată poziţia regelui; însă această viclenie persistentă a femeii şi a italiencei, pe care a utilizat-o întotdeauna, era incompatibilă cu viaţa desfrânată a lui Henric al III-lea. Odată moartă, Catherine de Médicis a luat cu ea în mormânt şi politica familiei de Valois.
Înainte să înceapă să scrie istoria moravurilor în acţiune, autorul acestui studiu a cercetat cu răbdare şi minuţiozitate principalele domnii din istoria Franţei, cearta dintre familiile de Bourguignon şi d'Armagnac, dintre familiile de Guise şi de Valois, care au durat fiecare câte un secol. Intenţia lui a fost să scrie o istorie a Franţei pitoreşti. Isabela de Bavaria, Catherine şi Maria de Médicis, aceste trei femei ocupă un loc important, dominând din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea, ajungând până la Ludovic al XIV-lea. Dintre aceste trei regine, Catherine este cea mai interesantă şi cea mai frumoasă. Domnia ei a fost una virilă, o domnie ce nu a fost dezonorată nici de teribilele iubiri ale Isabelei, nici de şi mai teribilele, deşi mai puţin cunoscute, iubiri ale Măriei de Médicis. Isabela i-a chemat pe englezi în Franţa împotriva fiului ei, l-a iubit pe ducele d'Orléans, cumnatul ei, şi pe Boisbourdon. Pe socoteala Măriei de Médicis s-au pus lucruri şi mai grele. Niciuna, nici cealaltă n-a avut simţ politic. În aceste studii şi aceste paralele, autorul s-a convins de măreţia Catherinei: iniţiindu-se în dificultăţile permanente ale poziţiei ei, el şi-a dat seama în ce măsură istoricii, influenţaţi de protestanţi, au fost nedrepţi faţă de această regină; i-au rămas despre asta trei schiţe în care sunt combătute câteva opinii eronate despre persoanele care o înconjurau şi despre obiceiurile din vremea ei. Dacă această lucrare se află printre Studiile Filosofice este pentru că arată spiritul unei epoci şi pentru că se vede limpede în ea influenţa gândirii. Dar înainte de a intra în arena politică, unde Catherine se vede luptând cu cele două mari dificultăţi ale carierei sale, este necesar să prezentăm un rezumat al vieţii ei anterioare, făcut din punctul de vedere al unei critici imparţiale, pentru a putea îmbrăţişa cursul aproape întreg al acestei vaste şi regale existenţe, până la momentul în care începe prima parte a acestui studiu.
Niciodată n-a existat, în nici o epocă, în nici o ţară şi în nici o familie suverană un mai mare dispreţ pentru legitimitate decât în faimoasa Casă de Medici, al cărei nume, în Franţa, se pronunţă Médicis6. Aceasta avea despre putere aceeaşi doctrină pe care o profesează astăzi Rusia: orice conducător căruia i se potriveşte tronul este cel adevărat, legitimul. Mirabeau avea dreptate când spunea: N-a existat decât o mezalianţă în familia mea, cea a Medicilor; căci, în ciuda eforturilor genealogiştilor plătiţi, este cert că cei din familia de Medici, înaintea lui Avérard de Medici, gonfalonier7 al Florenţei în 1314, erau simplii neguţători în Florenţa, care au ajuns foarte bogaţi. Primul personaj din această familie, care începe să ocupe un loc important în istoria faimoasei republici toscane, a fost Salvestro de Medici, devenit gonfalonier în 1378. Din acest Salvestro s-au născut doi fii, Cosimo şi Lorenzo de Medici. Cosimo i-a avut ca descendenţi pe Lorenzo Magnificul, ducele de Nemours, ducele de Urbino, tatăl Catherinei, Papa Leon al X-lea, Papa Clement al VII-lea şi Alexandru, nu duce al Florenţei, cum se spune, ci duce al oraşului Penna, titlu dat de Papa Clement al VII-lea, ca o trimitere către titlul de mare duce de Toscana.
Din Lorenzo s-au născut Lorenzino, cunoscut drept Brutus Florentinul, care l-a ucis pe ducele Alexandru; Cosimo, primul mare duce, şi toţi suveranii Toscanei până în 1737, epocă în care s-a stins această familie. Dar niciuna dintre aceste două ramuri, ramura Cosimo şi ramura Lorenzo, nu domneşte în linie directă până în momentul în care Toscana, aservită de tatăl Măriei de Médicis, şi-a văzut marii ei duci succedându-se în mod natural. Astfel, Alexandru de Medici, cel care a avut titlul de duce al oraşului Penna şi care a fost asasinat de Lorenzino, era fiul ducelui d'Urbino, tatăl Catherinei, şi al unei sclave maure. Aşadar, Lorenzino, fiu legitim al lui Lorenzo, avea dublul drept de a-l ucide pe Alexandru, ca uzurpator al casei lui şi ca asupritor al oraşului. Câţiva istorici cred chiar că Alexandru era fiul lui Clement al VII-lea. Ceea ce a făcut ca acest bastard să fie recunoscut drept conducător al republicii şi al familiei de Medici, a fost căsătoria lui cu Margareta de Austria, fiica naturală a lui Carol Quintul.
Francesco de Medici, soţul Biancăi Capello, a acceptat ca fiu al său un copil din popor cumpărat de această celebră veneţiană. Şi, lucru ciudat, când Ferdinand i-a urmat lui Francesco, l-a menţinut pe acest copil înfiat în drepturile lui. Acest copil, numit don Antonio de Medici, a fost considerat timp de patru domnii ca fiind din familie, a reuşit să-şi câştige afecţiunea fiecăruia, a adus servicii importante familiei şi a fost regretat de toţi.
Aproape toţi primii Medici au avut copii naturali, al căror destin a fost întotdeauna strălucit. Astfel, cardinalul Iuliu de Medici, care a fost papă sub numele de Clement al VII-lea, era fiul legitim al lui Iulian I. Cardinalul Ippolito de Medici era, de asemenea, bastard, însă a fost cât pe-aci să devină papă şi conducător al familiei.
Câţiva autori de anecdote pretind că ducele d'Urbino, tatăl Catherinei, i-ar fi spus acesteia: A figlia dinganno non manca mai figlioanza (Unei fete isteţe nu-i lipsesc niciodată copiii), referindu-se la un anume defect de conformaţie de care suferea Henric, al doilea fiu al lui Francisc I, pretendentul ei. Însă Lorenzo al II-lea de Medici, tatăl Catherinei, care s-a căsătorit în 1518, pentru a doua oară, cu Magdalena de Tours-d'Auvergne, moare la 28 aprilie 1519, la câteva zile după soţia sa, al cărei deces a fost cauzat de naşterea Catherinei.
Aşadar, Catherine a rămas orfană de tată şi de mamă imediat ce a venit pe lume. De aici, ciudatele întâmplări ale copilăriei ei, amestecată în luptele sângeroase ale florentinilor, care doreau să-şi redobândească libertatea împotriva familiei de Medici care voia să domnească peste Florenţa şi se purta cu atâta circumspecţie, încât tatăl Catherinei purta titlul de duce d'Urbino. La moartea lui Lorenzo, tatăl Catherinei, conducătorul legitim al Casei de Medici era Papa Leon al X-lea, care l-a desemnat să guverneze Florenţa pe Iuliu de Medici, fiul ilegitim al lui Iulian, pe atunci cardinal. Leon al X-lea era unchiul Catherinei, iar cardinalul Iuliu, care a fost de fapt Clement al VII-lea, nu era decât unchiul ei nelegitim.
În timpul asediului întreprins de familia de Medici pentru a reintra în Florenţa, partidul republican, nemulţumit că doar o închisese pe Catherine, în vârstă de nouă ani, într-o mănăstire, după ce-i jefuise toate bunurile, a vrut să o expună între două creneluri focurilor artileriei, la propunerea unui anume Baptiste de Cei. Bernardo Castilogne a mers şi mai departe; a propus ca în loc să o redea pe Catherine papei, care o ceruse din nou, să o lase pe mâna soldaţilor pentru a fi dezonorată. Se pare că toate revoluţiile populare se aseamănă. Politica reginei Catherine, care favoriza atâta puterea regală, putea fi influenţată de astfel de scene pe care o italiancă de nouă ani nu putea să le uite.
Ridicarea lui Alexandru de Medici, la care a contribuit atâta bastardul Clement al VII-lea, a avut ca principiu tocmai ilegitimitatea sa, dar şi dragostea lui Carol Quintul pentru faimoasa lui bastardă Margareta. Astfel, papa şi împăratul au fost inspiraţi de acelaşi sentiment. La acea epocă, Veneţia era centrul comerţului lumii, iar Roma era guvernatorul moral; Italia domnea încă prin poeţi, generali, oameni de stat născuţi acolo. În nici o perioadă nu s-a văzut în nici o ţară o atât de bizară şi de abundentă adunare de oameni de geniu. Erau atât de mulţi, încât şi cei mai mici prinţi erau oameni superiori. Italia gemea de talent, de îndrăzneală, de ştiinţă, de poezie, de bogăţie, de galanterie, deşi era sfâşiată de permanentele războaie interne şi deşi a fost locul de întâlnire al tuturor cuceritorilor care-şi disputau cele mai frumoase ţinuturi ale ei. Când oamenii sunt atât de puternici, nu se tem să-şi mărturisească slăbiciunile.
De aici, fără îndoială, această epocă de aur a bastarzilor. Trebuie, de altfel, să le facem dreptate copiilor ilegitimi ai Casei de Medici, care ardeau de ambiţia gloriei şi a creşterii bunurilor şi puterii acestei familii. De aceea, de îndată ce ducele oraşului de Penna, fiul maurei, a fost instalat ca tiran al Florenţei, acesta a împărtăşit şi interesul Papei Clement al VII-lea pentru fiica lui Lorenzo al II-lea, pe atunci în vârstă de unsprezece ani.
Când studiem mersul lucrurilor şi destinul oamenilor în acest curios secol al XVI-lea, nu trebuie să uităm niciodată că politica avea atunci o latură ce distrugea, la toate caracterele, acea înclinaţie spre onestitate, acea atitudine pe care imaginaţia o cere de la personajele eminente. Această observaţie îi face dreptate Catherinei în faţa acuzaţiilor banale şi nebuneşti ale scriitorilor Reformei.
A fost cea mai frumoasă vârstă a politicii, al cărei cod a fost scris atât de Machiaveli, cât şi de Spinoza, atât de Hobbes, cât şi de Montesquieu, căci dialogul lui Sylla şi al lui Eucrat conţine adevărata cugetare a lui Montesquieu, pe care legăturile cu partidul enciclopediştilor nu-i permiteau să o dezvolte într-o altă manieră. Aceste principii sunt astăzi morala secretă a tuturor cabinetelor în care se uneltesc planurile vreunei vaste dominaţii.
În Franţa, l-am blamat pe Napoleon când s-a folosit de acest geniu italian pe care-l avea în cute8 şi ale cărui combinaţii n-au reuşit întotdeauna; dar Carol Quintul, Catherine, Filip al II-lea, Iuliu al II-lea nu s-ar fi purtat altfel în chestiunea Spaniei. Pe vremea când s-a născut Catherine, dacă istoria ar fi fost judecată din punctul de vedere al cinstei, evenimentele ar fi părut un roman imposibil. Carol Quintul, obligat să susţină catolicismul în faţa atacurilor lui Luther, care ameninţa de fapt tronul atunci când ameninţa papalitatea, lasă să aibă loc asediul asupra Romei şi-l ţine pe Papa Clement al VII-lea în închisoare. Tocmai acest Clement al VII-lea, care nu are alt duşman mai aprig decât pe Carol Quintul, îi face curte pentru a-l putea pune pe Alexandru de Medici pe tronul Florenţei, iar Carol Quintul i-o dă pe fiica lui acestui bastard. Odată instalat, Alexandru, de comun acord cu Clement, încearcă să-l prejudicieze pe Carol Quintul, aliindu-se cu Francisc I, prin intermediul Catherinei de Médicis, şi amândoi îi făgăduiesc că-l vor ajuta să recucerească Italia.
Lorenzino de Medici devine tovarăşul de desfrâu şi complicele lui Alexandru, cu scopul de a-l ucide. Filippo Strozzi, unul dintre cele mai mari spirite ale acelor vremuri, a avut atâta stimă pentru acest asasinat, încât a jurat că fiecare dintre fiii săi se va căsători cu una dintre fetele ucigaşului, şi fiecare fiu a îndeplinit cu sfinţenie promisiunea tatălui, deşi fiecare dintre ei, protejat de Catherine, putea să facă alianţe strălucite, căci unul a fost emulul lui Doria, iar celălalt, mareşal al Franţei. Cosimo de Medici, succesorul lui Alexandru, cu care nu avea nici un grad de rudenie, a răzbunat, în cel mai crud mod posibil, moartea acestui tiran după doisprezece ani, de-a lungul cărora ura lui a fost veşnic vie împotriva unor oameni care i-au oferit, în definitiv, puterea. Avea optsprezece ani în momentul în care a fost chemat la domnie; primul său act a fost să declare nule drepturile fiilor legitimi ai lui Alexandru, tocmai pentru a-l răzbuna pe Alexandru! Carol Quintul confirmă dezmoştenirea nepotului său şi-l recunoaşte pe Cosimo în locul fiului lui Alexandru. Urcat pe tron de cardinalul Cibo, Cosimo îl exilează pe loc. De aceea, cardinalul Cibo îl acuză pe Cosimo, care a fost primul mare duce, de a fi vrut să-l otrăvească pe fiul lui Alexandru. Acest mare duce, gelos pe puterea sa pe cât era Carol Quintul pe a lui, la fel ca împăratul, abdică în favoarea fiului său Francesco, după ce-l ucisese pe celălalt fiu al său, don Garcias, pentru a răzbuna moartea cardinalului Giovanni de Medici, pe care îl asasinase Garcias. Cosimo I şi fiul său Francesco, care ar fi trebuit să fie devotaţi trup şi suflet Casei Franţei, singura putere care-i putea sprijini, au fost valeţii lui Carol Quintul şi ai lui Filip al II-lea şi, prin urmare, duşmanii secreţi, laşi şi perfizi ai Catherinei de Médicis, una dintre gloriile casei lor.
Acestea sunt principalele trăsături contradictorii şi ilogice, şireteniile, intrigile perfide ale singurei Case de Medici. Putem oare să mai judecăm, prin intermediul acestei schiţe, alţi prinţi ai Italiei şi ai Europei? Toţi trimişii lui Cosimo I la Curtea Franţei au primit în instrucţiunile lor secrete ordinul de a-l otrăvi pe Strozzi, rudă a reginei Catherine. Carol Quintul a pus să fie asasinaţi trei ambasadori ai lui Francisc I. La începutul lui octombrie 1533, ducele oraşului Penna pleacă de la Florenţa spre Livorno însoţit de unica moştenitoare a lui Lorenzo al II-lea, Catherine de Médicis. Ducele şi prinţesa Florenţei, acesta era titlul dat acestei tinere, atunci în vârstă de paisprezece ani, au părăsit oraşul înconjuraţi de un grup numeros de servitori, de ofiţeri, de secretari, precedaţi de oameni înarmaţi şi urmaţi de o escortă de călăreţi. Tânăra prinţesă nu ştia încă nimic despre destinul ei, în afară de faptul că papa urma să aibă o întrevedere, la Livorno, cu ducele Alexandru; dar unchiul ei, Filippo Strozzi, îi dezvăluie imediat viitorul care-i era sortit.
Filippo Strozzi se căsătorise cu Clarissa de Medici, soră după tată cu Lorenzo de Medici, duce d'Urbino, tatăl Catherinei; dar acest mariaj, făcut atât pentru a converti la cauza Casei de Medici pe unul dintre cei mai fermi susţinători ai partidului popular, cât şi spre a înlesni rechemarea familiei de Medici, pe atunci alungată, nu l-a făcut niciodată să şovăie pe acest campion viclean, care a fost persecutat de propriul său partid tocmai pentru că încheiase această căsătorie. În ciuda aparentelor schimbări ale comportamentului său, influenţat de această alianţă, el a rămas fidel partidului popular şi s-a declarat împotriva familiei de Medici imediat ce şi-a dat seama de planul lor de a subjuga Florenţa. Acest mare om a rezistat chiar în faţa ofertei de a conduce un principat, pe care i-a făcut-o Leon al X-lea. Filippo Strozzi se afla în acel moment în poziţia de victimă a politicii familiei de Medici, pe cât de nesigură în alegerea mijloacelor, pe atât de fermă în atingerea scopului ei. După ce împărtăşise nenorocirile captivităţii lui Clement al VII-lea, când, surprins de cei din familia Colonna, se refugiase în castelul Sunt Angelo, el a fost predat de Clement ca ostatic şi dus la Neapole.
Odată liber, papa s-a năpustit cu furie asupra duşmanilor săi, iar Strozzi era cât pe-aci să-şi piardă viaţa şi a fost obligat să dea o sumă mare de bani pentru a ieşi din închisoare. Când s-a văzut liber, într-un moment de bunătate firească a omului cinstit, a avut curajul de a se prezenta în faţa lui Clement al VII-lea, care se felicitase că a scăpat de el. Papa trebuie că s-a ruşinat foarte mult de purtarea sa, dar i-a făcut lui Strozzi cea mai proastă primire. Acesta îşi începuse de foarte tânăr ucenicia în viaţa nenorocită a omului cinstit în politică, a cărui conştiinţă nu se schimbă deloc în faţa capriciilor dictate de evenimente, ale cărui acţiuni nu sunt decât pe placul virtuţii şi care se pomeneşte astfel persecutat de toţi: de popor, căci se opune pasiunilor sale oarbe, de putere, căci se opune uzurpatorilor. Viaţa acestor mari cetăţeni este un martiriu în care nu sunt susţinuţi decât de vocea puternică a propriei conştiinţe şi de sentimentul eroic al datoriei sociale, care le dictează toate acţiunile conduitei lor. Au existat mulţi astfel de oameni în Republica Florenţa, toţi la fel de mari ca Strozzi şi la fel de desăvârşiţi ca şi adversarii lor din partidul de Medici, deşi învinşi de viclenia florentină a acestora din urmă.
Istoria consolidării Casei de Medici – din secolul al XIV-lea până în secolul al XV-lea – este una dintre cele mai frumoase care urmează să fie scrise, deşi mulţi condeieri de geniu şi-au încercat deja peniţa cu ea. Nu este vorba despre istoria unei republici, nici a unei societăţi, nici a unei anumite civilizaţii, ci despre istoria omului politic, despre istoria eternă a politicii, aceea a uzurpatorilor şi a cuceritorilor. Reîntors în Florenţa, Filippo Strozzi restabileşte din nou vechea formă de guvernământ şi-l scoate la iveală pe Ippolito de Medici, alt bastard, şi pe acest Alexandru cu care conlucra în acel moment. Înspăimântat de inconstanţa oamenilor şi temându-se de răzbunarea lui Clement al VII-lea, merge să supravegheze o imensă casă de comerţ pe care o avea la Lyon şi care coresponda cu bancherii săi de la Veneţia, Roma, din Franţa şi Spania.
Lucru ciudat! Oamenii care suportau greutăţile afacerilor publice şi lupta constantă cu familia de Medici, fără a lua în calcul dezbaterile din sânul propriului partid, duceau, de asemenea, şi greutatea comerţului şi a speculaţiilor lui, pe cea a băncii şi a complicaţiilor acesteia, pe care excesiva diversitate a monedelor şi falsificările acestora o făceau şi mai dificilă decât astăzi. (Numele de bancher vine de la banca pe care stăteau şi care le servea să zornăie piesele de aur şi de argint.)
Filippo a găsit în moartea soţiei sale, pe care o adora, pretextul de a răspunde exigenţelor partidului republican, a cărui poliţie devine în toate republicile cu atât mai teribilă, cu cât toată lumea devine spion în numele libertăţii care justifică totul. Filippo nu s-a întors la Florenţa decât în momentul în care oraşul s-a văzut obligat să accepte jugul lui Alexandru; dar mai înainte a mers să-l vadă pe Papa Clement al VII-lea, ale cărui afaceri erau destul de înfloritoare, astfel încât comportamentul pontifului în privinţa lui să se schimbe.
În momentul triumfului său, familia de Medici avea nevoie de un om ca Strozzi, chiar şi numai pentru a aranja înălţarea lui Alexandru, aşa încât Clement a ştiut să-l facă să participe la consiliile bastardului, care urma să înceapă oprimarea oraşului, iar Filippo a acceptat titlul de senator. Însă timp de doi ani şi jumătate, la fel ca Seneca şi Burrhus pe lângă Neron, el a observat începuturile tiraniei. În acel moment, se vedea expus unei atât de mari neîncrederi din partea poporului şi atât de suspectat de Casa de Medici, căreia îi ţinea piept, încât prevedea o catastrofă. Aşadar, imediat ce aflase de la ducele Alexandru despre negocierea mariajului Catherinei cu un fiu al Franţei, a cărui încheiere urma să aibă loc, poate, la Livorno, unde negociatorii îşi dăduseră întâlnire, şi-a făcut planul de a trece în Franţa şi de a-şi lega soarta de cea a nepoatei sale, căreia îi lipsea un tutore.
Încântat de posibilitatea de a se debarasa de un om atât de puţin înţelegător în ceea ce priveşte treburile Florenţei, Alexandru sprijină această decizie care îl scutea de o crimă şi-l sfătuieşte pe Strozzi să se aşeze în fruntea Casei Catherinei. Într-adevăr, pentru a uimi Curtea Franţei, familia de Medici a alcătuit într-un mod strălucit suita celei pe care o numea, în totalitate pe nedrept, prinţesă de Florenţa, şi care se numea şi mica ducesă d'Urbino.
Cortegiul în fruntea căruia mergeau Alexandru, Catherine şi Strozzi era format din mai bine de o mie de oameni, fără a lua în calcul escorta şi servitorii; când coada alaiului era la porţile Florenţei, capul depăşea deja primul sat dinafară oraşului, acolo unde se împletesc astăzi paiele pentru pălării. Se vorbea deja în popor că prinţesa Catherine urma să se mărite cu unul dintre fiii lui Francisc I; dar nu era decât un simplu zvon când a dobândit o oarecare consistenţă în ochii celor din Toscana, prin acest marş triumfal de la Florenţa la Livorno.
După toate pregătirile pe care le observa, Catherine bănuia că era vorba despre mariajul ei, iar unchiul îi dezvăluise planurile zadarnice ale ambiţioasei sale case, care ar fi vrut pentru ea chiar mâna Delfinului. Ducele Alexandru mai spera că ducele d'Albany va reuşi să-l facă pe regele Franţei să-şi schimbe părerea, care, deşi dorea să obţină sprijinul familiei de Medici în Italia, nu voia să-l cedeze pe ducele d'Orléans. Această meschinărie a făcut ca Franţa să piardă sprijinul Italiei, dar n-a împiedicat-o pe Catherine să devină regină. Acest duce d'Albany, fiul lui Alexandru Stuart, fratele lui Iacob al III-lea, regele Scoţiei, s-a căsătorit cu Anne de la Tours-de-Boulogne, sora Magdalenei de la Tours-de-Boulogne, mama Catherinei; el era, aşadar, unchiul ei din partea mamei. Datorită mamei sale era Catherine atât de bogată şi înrudită cu atâtea familii; mai mult, lucru curios, Diane de Poitiers, rivala ei, îi era şi verişoară. Jean de Poitiers, tatăl Dianei, o avea ca mamă pe Jeanne de la Tours-de-Boulogne, mătuşa ducesei d'Urbino. Catherine a fost, de asemenea, rudă cu Maria Stuart, nora ei.
Catherine a aflat atunci că dota ei în bani va fi de o sută de mii de ducaţi. Ducatul era o monedă de aur de dimensiunea unui ludovic, dar avea numai pe jumătate din grosimea acestuia. Aşadar, o sută de mii de ducaţi din acea vreme înseamnă, ţinând cont de marea valoare a aurului, aproximativ şase milioane, ducatul actual valorând aproape doisprezece franci. Ne putem da seama de importanţa băncii pe care Filippo Strozzi o avea la Lyon, căci reprezentantul său din acest oraş a fost cel care a vărsat cele o sută de mii de livre în aur. Comitatele d'Auvergne şi de Lauraguais urmau, pe lângă asta, să fie aduse ca zestre de Catherine, căreia Papa Clement al VII-lea i-a oferit încă o sută de mii de ducaţi în bijuterii, pietre preţioase şi alte daruri de nuntă, la care a contribuit şi ducele Alexandru.
Ajungând la Livorno, Catherine, atât de tânără, trebuie să fi fost flatată de măreţia excesivă pe care Papa Clement, pe atunci conducătorul Casei de Medici, o desfăşura pentru a ului Curtea Franţei. El sosise deja cu una din galerele sale, în întregime tapisată cu satin stacojiu, ornată cu ciucuri de aur şi acoperită de un cort din stofă aurită. Această galeră, a cărei decorare costase aproape douăzeci de mii de ducaţi, conţinea mai multe camere destinate viitoarei soţii a lui Henric al Franţei, toate mobilate cu cele mai bogate curiozităţi pe care familia de Medici le-a putut aduna. Vâslaşii, îmbrăcaţi magnific, şi echipajul aveau drept căpitan un preot din Ordinul Cavalerilor de Rodos. Alaiul papei se afla pe alte trei galere. Galerele ducelui d'Albany, ancorate lângă cele ale lui Clement al VII-lea, formau o flotilă destul de respectabilă. Ducele Alexandru i-a prezentat papei pe ofiţerii casei Catherinei; cu papa avusese o întrevedere secretă în care i-l prezentase pe contele Sébastian Montécuculi, care tocmai părăsise, destul de neaşteptat, serviciul împăratului; i-a prezentat papei şi pe cei doi generali ai săi, Antoine de Leves şi Ferdinand de Gonzagua. Să fi existat între cei doi bastarzi, Iulian şi Alexandru, un plan premeditat de a-l face Delfin pe ducele d'Orléans? Care să fi fost recompensa promisă contelui Sébastian Montécuculi care, înainte de a fi intrat în serviciul lui Carol Quintul, studiase medicina? Istoria este mută în ceea ce priveşte acest subiect. Vom vedea, de altfel, în ce nori este învăluit acest fapt. Această obscuritate este atât de mare încât, recent, istorici serioşi şi conştiincioşi au admis nevinovăţia lui Montécuculi.
Catherine a aflat atunci, în mod oficial, din gura papei despre căsătoria care-i era sortită. Ducele d'Albany nu a reuşit decât cu mare dificultate să-l facă pe rege să-şi menţină promisiunea de a-i da Catherinei ca soţ pe cel de-al doilea fiu al său. De aceea nerăbdarea lui Clement a fost atât de mare! Ii era teamă ca nu cumva planurile să-i fie răsturnate – fie din cine ştie ce intrigă a împăratului, fie din pricina dispreţului Franţei, unde mai-marii regatului vedeau cu ochi răi această căsătorie. Aşa se face că s-a îmbarcat imediat şi s-a îndreptat spre Marsilia. A ajuns la destinaţie la sfârşitul lunii octombrie 1533. În ciuda bogăţiilor sale, Casa de Medici a fost eclipsată de Casa Franţei. Ca să demonstrăm până unde au împins aceşti bancheri fastul, vom spune că darul de nuntă din partea papei a fost alcătuit din medalii de aur de o valoare istorică inestimabilă, căci erau pe vremea aceea unice.
La rândul lui, Francisc I, care iubea strălucirea şi serbările, s-a întrecut pe sine în această situaţie. Nunta lui Henric de Valois şi a Catherinei de Médicis a durat treizeci şi patru de zile. În mod cert, este inutil să repetăm detaliile cunoscute în toate cărţile de istorie despre Provence şi despre Marsilia cu privire la această ilustră întrevedere dintre papă şi regele Franţei, care a fost subliniată de o glumă a ducelui d'Albany cu privire la obligaţia de a ţine post; un quiproquo9 comic despre care a vorbit Brantôme, de care a făcut mult haz întreaga Curte şi care demonstrează nivelul moravurilor la acea epocă. Deşi Henric de Valois nu era decât cu douăzeci de zile mai mare decât Catherine de Médicis, papa a cerut ca tinerii să-şi consume căsătoria chiar în ziua celebrării ei, atât de teamă îi era de subterfugiile politicii şi de vicleniile fireşti din acea vreme. Clement care, spune istoria, a vrut să aibă dovezi concrete despre consumarea căsătoriei, a rămas dinadins treizeci şi patru de zile la Marsilia, în speranţa că tânăra sa rudă îi va oferi dovezi vizibile; căci, la cei paisprezece ani ai ei, Catherine era nubilă. Fără îndoială că înainte de plecare i-a spus copilei, pentru a o consola, aceleaşi faimoase cuvinte atribuite tatălui Catherinei: A figlia dinganno non manca mai figlioanza (Unei fete isteţe nu-i lipsesc niciodată copiii). Cele mai bizare presupuneri s-au făcut cu privire la sterilitatea Catherinei, care a durat zece ani. Puţine persoane ştiu astăzi că mai multe tratate de medicină conţin, cu privire la această particularitate, supoziţii atât de indecente încât nici nu pot fi povestite.
Vina „sterilităţii” ei îi aparţine doar lui Henric al II-lea. Ar fi fost suficient să se remarce că într-o perioadă în care nici un prinţ nu se jena să aibă bastarzi, Diane de Poitiers, mult mai favorizată decât femeia legitimă, nu a avut copii. Nu există nimic mai cunoscut în medicina chirurgicală decât defectul de conformaţie al lui Henric al II-lea, explicat, de altfel, de glumele doamnelor de la Curte, care puteau să-l numească abate de Saint-Victor într-o vreme când limba franceză se bucura de aceleaşi privilegii ca şi limba latină. Imediat ce prinţul a fost supus unei operaţii, Catherine a rămas însărcinată de unsprezece ori şi a avut zece copii. Este o bucurie pentru Franţa că Henric al II-lea a întârziat atât. Dacă ar fi avut copii cu Diane, politica s-ar fi complicat în mod straniu. Când a avut loc această operaţie, ducesa de Valentinois era deja la a doua tinereţe. Doar această observaţie demonstrează că istoria Catherinei de Médicis trebuie rescrisă în totalitate; şi că după o vorbă foarte profundă a lui Napoleon, istoria Franţei ar trebui să aibă un singur volum sau o mie.
Sejurul la Marsilia al Papei Clement al VII-lea, dacă stăm să comparăm purtarea lui Carol Quintul cu cea a regelui Franţei, îi dă o imensă superioritate regelui asupra împăratului, ca în toate lucrurile, de altfel. Iată rezumatul succint al acestei întrevederi, datorat unui contemporan:
