Si erau steluţe în genele ei
Eram student, era studenta
Eram eminent, era iminenta
Si erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
Maxi-taxiurile abia înfiinţate
Mergeau toate pe patru roate
Si erau steluţe în genele ei.
Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste
Când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
Când eşti nefericit nu are sens să o spui.
Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
Când eşti la pământ cine se interesează de tine?
Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?
Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
Nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
Fii lângă mine, ţine cu mine.
Înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
Fii iubita mea permanentă.
Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.
Dar nu sper nimic. Nu primeşte dragoste
Când ai nevoie de dragoste.
Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
Când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.
Mircea Cărtărescu – Câteva cuvinte despre Ioana
Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept
Şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:
Baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte,
Atentă, de parcă ştia să citească
Şi atunci m-am gândit: „Ioana,
Mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti
Mai presus de literatură
Dar aşa te scot din literatură
Adică din viaţa mea.
Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei
Mă gândesc să scriu un poem despre tine.”
La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus să se radă,
Eu şi M. D. G. rămânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare.
Mă uit pe un album Dali. E penibil,
Caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?
În fine (ah, şi la pick-up o selecţie „Wings”)
Palavragim despre copii.
Mă trezesc că îi spun „Ştii, e foarte mişto să creşti un copil,
Dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea
Pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură
(evit cât pot cuvântul „poezie”)
Fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proastă.”
„E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare.”
„Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist” – şi
Am tăcut brusc
Fiindcă nu credeam asta
Şi nu ştiu de ce am spus-o.
Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.
Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori.
Fetele mele. Mă pomenesc
Că îi spun „Cri” Ioanei şi invers. Cri mai păstrează
Panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,
În Maternitate şi care purtau acelaşi număr
Cu creion chimic
Când Cri o să aibă 36 de ani, Ioana va avea 16
Eu 47 – cine, cine vom fi atunci?
Fetele-s dincolo
Cri îi face baie-n cada de plastic roz
Iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om
Ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan
Stam în bucătărie cu păhăruţele de Havana Club.
— Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi
Invadându-mi faţa şi făcându-mă să lăcrimez. (Îmi dau seama
Că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin
De romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)
Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.
— Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam
Cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie –
Doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate
Scriai „Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici”. Şi uite
Acum ai nevastă, copil.
Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog).
Mai pălăvrăgim ceva şi ne cheamă fetele
Să vedem pisoiul înfofolit în prosop
Zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme
Iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani)
Trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari.
La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convenţională
(scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)
Are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi
Nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.
Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale
De-ţi vine s-o strângi de gât,
Dar e drăguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim.
Creierul ei de aproximativ 500 de grame
Va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele
Ca o pasăre într-o colivie de cartilagii
Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă
Ioana ar deveni nemuritoare.
Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)
Ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată.
Cu M. M., la „Cartea românească. Apoi în maşina lui
Explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Ştii,
Cugno ăsta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieşit.”
Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-
„Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieşind un
Balonaş
Cu trăsnete, capete de mort şi sticluţe de otravă.
Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o
A schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc
Nevasta
Dar pentru scris nu prea-i bine
Că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el
Are şansa pendularii asteia.
Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului,
Apoi o iau pe lângă Inter şi. Spre casă.
O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.
O pup şi ea miaună alintat:
Ia uite! A mâncat 180 de grame!
„O inimă de tată! Miracol al paternităţii!”
Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea.
Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?
Încearcă, şi-o să vezi ce greu e.
Nici nu există o tradiţie Bucuţa cu melodramatismele lui,
Cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui
Ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută
Ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă
Când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului
Este decorativă, abstractă.
Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie
Sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e
Adevărat.
Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău
