Cuvânt înainte 3
Prolog: Să nu realizezi 5
I. Copilăria, mina de aur ignorată 7
Introducere 7 1. Medicamente în loc de cunoaştere 8 2. Ocolirea realităţii copilăriei în domeniul psihoterapiei 14 3. Pedepse corporale si» misiuni «politice 17 4. Bombe temporizate în creier 19 5. Tăcerea bisericii 21 6. Începuturile vieţii – copilul vitreg al biografiilor 25
II. Cum se naşte orbirea emoţională? 28 1. De ce dintr-odată furia? 28 2. Blocajele de gândire 29
I. Breşa spre propria istorie 36
Introducere 36 1. Evoluţia cu ajutorul discuţiilor 36 2. Fără martori iniţiaţi (drumul plin de suferinţă al unui analist) 40 3. Puterea tămăduitoare a adevărului 42
Epilog 47
Cuvânt înainte.
Această carte nu este scrisă pentru oameni de specialitate, ci în primul rând pentru acei oameni care reflectează la propria lor viaţă şi care sunt deschişi pentru idei noi. De aceea voi renunţa aici la termeni psihologici de specialitate. Trei noţiuni pe care le-am dezvoltat în cărţile mele anterioare vor fi menţionate însă în mod repetat şi aici: „pedagogia neagră”, „martorul salvator” şi „martorul iniţiat”. Pentru cei care nu-mi cunosc cărţile, voi explica aici aceste concepte, pentru a le uşura înţelegerea textului care urmează.
1. Prin „pedagogia neagră” înţeleg acea educaţie care are ca scop frângerea voinţei copilului şi transformarea acestuia într-un supus ascultător, cu ajutorul exercitării deschise sau mascate a autorităţii, cu ajutorul manipulării şi al şantajului.
În cărţile mele La început a fost educaţia şi Să nu realizezi am explicat acest concept cu ajutorul multor exemple. În alte publicaţii am scos în evidenţă mereu ce urme lasă mentalitatea ipocrită a „pedagogiei negre” în gândirea şi în relaţiile noastre ca adulţi.
2. Un „martor salvator” este pentru mine un om care apără un copil maltratat (indiferent cât de rar), care-i oferă sprijin, care compensează cruzimea ce defineşte existenţa zilnică a copilului. Acesta poate fi orice om din anturajul lui: un profesor, o vecină, fata în casă sau bunica. Foarte des martori salvatori sunt propriii fraţi sau surori. Acest martor este o persoană care îi oferă copilului bătut sau neglijat simpatie sau chiar dragoste, care nu vrea să-l manipuleze din motive educative, care are încredere în copil şi îi mijloceşte sentimentul că nu este o fiinţă rea şi că merită să fie tratat cu amabilitate. Mulţumită acestui martor, care nu trebuie neapărat să fie conştient de rolul lui decisiv şi salvator, copilul află că pe această lume există ceva care se numeşte dragoste. În cel mai bun caz el îşi formează încrederea în semenii lui şi astfel poate conserva iubirea, bunătatea şi alte valori umane.
Acolo unde martorii salvatori au lipsit, copilul a glorificat violenţa şi adesea o aplică ulterior el însuşi mai mult sau mai puţin brutal şi sub acelaşi pretext plin de ipocrizie. Este semnificativ faptul că în copilăria unor exterminatori în masă precum Hitler, Stalin sau Mao nu a existat nici un martor salvator.
3. Un rol asemănător cu acela al martorului salvator în copilărie îl poate juca în viaţa adultului „martorul iniţiat”. Prin aceasta înţeleg un om care cunoaşte însemnătatea consecinţelor neglijării şi maltratării copiilor. De aceea el le poate fi alături acestor oameni vătămaţi, le poate arăta empatie şi îi poate ajuta să-şi înţeleagă mai bine din perspectiva propriei lor istorii sentimentele încă neclare de teamă şi neputinţă, pentru a-şi putea exersa mai liber opţiunile adultului de azi.
Am introdus ambele noţiuni în cartea Cunoaşterea expulzată şi le-am dedicat un întreg capitol.
În categoria martorilor iniţiaţi intră anumiţi terapeuţi, dar şi profesori, avocaţi, consilieri şi scriitori instruiţi. Eu însămi mă consider o autoare care şi-a stabilit ca ţel printre altele să le mijlocească cititorilor informaţii care sunt încă foarte des tabuizate. Aş vrea să le ofer şi specialiştilor diverselor domenii posibilitatea de a-şi înţelege mai bine propria viaţă şi prin aceasta să devină martori iniţiaţi pentru clienţii, pacienţii, copiii lor şi nu în ultimul rând pentru ei înşişi. Scrisoarea unui autor, din care voi cita câteva pasaje aici, dovedeşte că acest lucru este uneori încununat de succes:» Dragă d-nă Miller,
Vă scriu această scrisoare şi vă trimit CD-ul meu ca să vă mulţumesc pentru sprijinul şi ajutorul pe care mi l-aţi oferit de-a lungul multor ani. Am tradus în germană textele cântecelor mele, ca să le puteţi citi în limba dvs. maternă.
Îmi amintesc şi acum că, atunci când urmările trecutului meu mă chinuiau cel mai tare, cărţile dvs. constituiau legătura mea cu realitatea. Ceea ce am aflat despre copilăria mea din textele cântecelor mele m-a şocat. Ceea ce mi-au dezvăluit acestea era de neînchipuit. M-am opus multă vreme conţinutului lor şi consecinţelor care ar fi rezultat dacă l-aş fi acceptat. Întregul meu trup urla, dar eu nu înţelegeam de ce. Însă prin propriile mele texte, care trecuseră în mod intuitiv de cenzura mecanismului defensiv şi ajunseseră în braţele muzicii, m-am apropiat de ceea ce voiam să-mi spun mie însumi. Experienţele prin care nu ştiam că am trecut s-au aşternut încet în faţa ochilor mei. Dacă în această situaţie foarte sensibilă nu aş fi venit în contact cu cărţile dvs., care-mi arătau într-un mod atât de limpede că nu eram singur, nu ştiu cât timp aş mai fi reprimat tot ceea ce fiinţa mea interioară voia să îmi spună.
Sprijinul pe care l-am primit prin cărţile dvs. mi-a dat în final curajul să caut ajutor la un psihoterapeut, unde am lucrat mai departe cu ajutorul terapiei conversaţionale (Gesprächstherapie). În sfârşit am putut să împărtăşesc cuiva experienţele refulate şi să scot la lumină pas cu pas ceea ce ascunsesem de mine însumi silit de nevoie. Prin confruntarea cu oamenii care mă supuseseră abuzurilor am găsit confirmarea că amintirile mele emoţionale spuneau adevărul şi apoi a fost mai uşor drumul spre vindecarea autentică. Am avut totuşi oarecum noroc; cu un terapeut prost aş fi făcut un ocol şi aş fi pierdut mult timp; drumul înapoi este oricum foarte lung, iar scurtăturile sunt în acest context adesea amăgitoare.
Fără informaţiile mijlocite de cărţile dvs. nu aş fi putut accepta suficient ceea ce am recunoscut din mine însumi în ochii fiilor mei. M-aş fi pus mai des în calea libertăţii lor cu lipsa mea de libertate şi cu înscenarea izolării mele de odinioară. Mă bucur că am primit ajutor şi sprijin pentru a-mi regăsi drumul vieţii. Când sentimentele paralizante de vinovăţie din trecut ies la iveală şi-mi spun că nu am dreptul să trăiesc, iau o carte de-a dvs. şi citesc câte ceva din ea. Asta mă ajută să mă întorc la viaţă. «
În 1979, în Tragedia copilului dotat, am descris suferinţa copilului într-o lume care-i ignoră şi neagă sentimentele. Mulţi oameni şi-au descoperit datorită acestei evocări propria poveste, secretă până atunci şi pentru ei înşişi. În cărţile ulterioare am încercat să demonstrez că mecanismele de negare şi refulare a suferinţei copilului şi desensibilizarea rezultată din acestea, mecanisme pe care le-am descoperit mai întâi la pacienţii mei, sunt general valabile. Am putut demonstra urmele copilăriei în operele unor autori însemnaţi precum Kafka, Flaubert, Beckett, Picasso, Soutine, van Gogh, Keaton şi Nietzsche şi mulţi alţii şi am fost eu însămi surprinsă de această regularitate. Am găsit şi în copilăria tiranilor distrugători mereu aceeaşi schemă: abuzuri extreme, idealizarea părinţilor, glorificarea violenţei, negarea durerilor şi răzbunarea pe naţiuni întregi pentru cruzimea suferită odinioară, negată şi scindată în Sinele propriu (abgespalten).
Între timp problema maltratării copilului a intrat atât de mult în conştiinţa generală încât nu mai e nevoie să arăt acest lucru. Mai puţin cunoscut este însă faptul că ceea ce noi numim de obicei educaţie şi considerăm că este bun şi just implică umilinţe fatale care încă nu şi-au făcut loc în conştiinţa noastră, deoarece la începutul vieţii ni s-a făcut imposibilă această realizare. Prin aceasta ia naştere un cerc vicios al violenţei şi ignoranţei. Descoperirile recente şi captivante în domeniul neurobiologiei m-au ajutat să înţeleg şi mai clar şi să descriu cum funcţionează cercul vicios pe care l-am recunoscut intuitiv:
Calea tradiţională a educaţiei, care include dintotdeauna pedepse corporale, duce la refularea suferinţei şi a umilinţei.
Această refulare absolut necesară pentru supravieţuirea copilului cauzează mai târziu orbirea emoţională.
Orbirea emoţională produce bariere în creier („blocaje de gândire”) în scopul protecţiei împotriva pericolelor (adică împotriva traumatizărilor care au avut deja loc şi nu mai există activ, dar care – fiind refulate – sunt codificate în continuare în creier ca pericol care pândeşte permanent).
Blocajele de gândire frânează capacitatea tinerilor şi adulţilor de a învăţa din informaţii noi, de a le prelucra şi de a elimina programe vechi, depăşite.
Corpul în schimb are memoria completă a umilinţelor suportate, care îl împinge pe omul respectiv să cauzeze inconştient generaţiei următoare răul suferit odinioară de el însuşi.
Blocajele de gândire nu le permit, sau cel puţin le îngreunează oamenilor efortul de a scăpa de această repetare, cu excepţia cazurilor când aceştia se hotărăsc să descopere în propria lor copilărie existenţa cauzelor constrângerilor. Întrucât asemenea decizii sunt mai degrabă rare, majoritatea oamenilor repetă ceea ce le-au spus "strămoşii", anume că toţi copiii au neapărat nevoie de bătaie.
Rezultatele cercetărilor mele sunt formulate în această carte în aşa fel încât fiecare are posibilitatea să le verifice şi, dacă e cazul, să le infirme. Însă cartea vrea să ofere în primul rând impulsuri pentru ca fiecare să reflecteze asupra propriei vieţi şi asupra istoriilor neobişnuite ale familiilor noastre. Sper ca această carte să ofere informaţii care până acum nu au fost luate în considerare şi care totuşi ne pot ajuta să ne înţelegem mai bine pe noi înşine şi anturajul nostru.
În prima parte a cărţii (» Copilăria, mina de aur ignorată «) demonstrez cu ajutorul câtorva exemple cât de mult este evitată tema copilăriei, chiar şi în domenii unde contrariul ar fi de aşteptat.
În a doua parte (» Cum ia naştere orbirea emoţională? «) încerc, cu ajutorul noilor descoperiri din domeniul cercetărilor neurologice, să răspund la întrebarea de ce după părerea mea această ocolire a tematicii copilăriei este atât de des întâlnită.
În a treia parte (» Breşa spre propria istorie «) descriu destinele unor oameni care au reuşit să pătrundă până la originile lor şi au avut numai de câştigat din aceasta.
Suprapunerea subiectelor pe ici pe colo în carte este inevitabilă, însă am încercat să urmez această linie principală.
Prolog: Să nu realizezi.
Încă din copilărie pentru mine geneza s-a concentrat pe mărul interzis. Nu puteam să pricep de ce le fusese interzis lui Adam şi Evei să aibă acces la cunoaştere. Pentru mine cunoaşterea şi conştiinţa reprezentaseră întotdeauna ceva pozitiv. De aceea mi se părea ilogic ca Dumnezeu să le fi refuzat lui Adam şi Evei posibilitatea recunoaşterii diferenţei esenţiale dintre bine şi rău.
Revolta mea copilărească a durat ani de-a rândul, deşi mai târziu am citit diverse interpretări ale genezei. În conformitate cu sentimentele mele am refuzat să consider supunerea o calitate, curiozitatea un păcat şi necunoaşterea de bine şi rău ca o stare ideală, deoarece pentru mine mărul cunoaşterii era promisiunea explicaţiei răului şi prin asta reprezenta mântuirea, deci binele.
