PDF Cadoul de Cecelia Ahern carti romantice de dragoste

Dacă ţi-ai dori un cadou de Crăciun, care ar fi acela?

În fiecare zi Lou Suffern se luptă cu timpul. Trebuie să fie mereu în două locuri în acelaşi timp.

Trebuie să facă mereu două lucruri deodată. Noaptea când doarme, visează. Şi între două vise, ziua aleargă la o întâlnire de afaceri, făcându-şi planuri pentru următoarea. Când e acasă cu soţia şi copiii săi, mintea lui e în altă parte.

În drum spre serviciu, într-o dimineaţă de iarnă, Lou îl întâlneşte pe Gabe, un om fără adăpost care stă în faţa clădirii de birouri. Intrigat de acesta şi descoperind că îi poate fi util, Lou îi găseşte lui Gabe un post la serviciul de curierat intern.

Dar curând Lou regretă că l-a ajutat pe Gabe. Simpla lui prezenţă îl nelinişteşte - cum poate Gabe să fie în două locuri în acelaşi timp?

Pe măsură ce Crăciunul se apropie, Lou începe să înţeleagă valoarea timpului. Află ce e cu adevărat important în viaţă, dar, în acelaşi timp primeşte cea mai aspră lecţie dintre toate.

Aceasta e o poveste despre oamenii care, asemenea cadourilor, ascund secrete sub învelişurile de poleială, până când apare persoana potrivită care le dă la o parte şi descoperă ce se află înăuntru.

Uneori trebuie să dai la o parte multe învelişuri pentru a afla cine eşti cu adevărat.

1.

O armată a secretelor

Dacă într-o dimineaţă de Crăciun ai cutreiera agale pe străzile unui cochet cartier rezidenţial, n-ai putea să nu observi cum casele, în toată splendoarea lor strălucitoare, sunt aidoma cadourilor împachetate care stau sub brazii din interior. Fiindcă fiecare dintre ele ascunde un secret. Tentaţia de a împinge cu degetul şi a pipăi pachetul este echivalentă cu a trage cu ochiul printre perdelele date la o parte pentru a-ţi face o idee despre o familie în dimineaţa de Crăciun; să surprinzi un moment care este ţinut departe de toţi ochii iscoditori. Pentru lumea exterioară, într-o tăcere calmă, dar misterioasă, care există doar în această dimineaţă a fiecărui an, casele ar trebui să stea umăr lângă umăr ca soldăţeii de plumb: cu pieptul scos înainte, burta suptă, mândre şi protectoare cu tot ce se află în ele.

Casele în dimineaţa de Crăciun sunt cufere cu adevăruri ascunse. O cununiţă pe uşă ca un deget dus la buze; jaluzele lăsate, ca nişte pleoape închise. Apoi, la un moment oarecare, dincolo de jaluzelele lăsate şi draperiile trase, va apărea o strălucire caldă, un foarte mic semn că acolo se petrece ceva. Ca atunci când priveşti pe cerul nopţii stelele ce apar una câte una, dând la iveală mici bucăţi de aur strecurate pe o rază, luminile se aprind, în spatele jaluzelelor şi draperiilor, în lumina slabă a dimineţii. Aşa cum cerul se umple cu milioane de stele, strada începe să prindă viaţă, încăpere cu încăpere, casă cu casă.

În dimineaţa de Crăciun, peste tot domneşte o linişte deplină. Străzile pustii nu insuflă teamă, dimpotrivă. Este o imagine care îţi inspiră siguranţă şi emană căldură, în ciuda aerului rece al iernii.

Din motive ce ţin de fiecare familie în parte, ziua aceasta e pur şi simplu mai plăcută dacă o petreci înăuntru. În timp ce afară e sumbru şi pustiu, în case e o frenezie de culori luminoase, o isterie a sfâşiatului hârtiei cu care sunt ambalate cadourile şi a panglicilor colorate. Se aude muzica specifică de Crăciun, iar în aer plutesc esenţe de sărbătoare, scorţişoară şi tot felul de alte mirodenii. Exclamaţii de încântare, îmbrăţişări şi mulţumiri explodează ca nişte artificii de petrecere. Aceste zile de Crăciun sunt zile de stat în casă; niciun cerşetor nu e afară, căci până şi ei au un acoperiş deasupra capului.

Pe străzi nu sunt decât cei care colindă de la o casă la alta. Maşinile opresc în faţa porţilor şi din ele sunt scoase cadouri. Urările de bun venit răzbat din pragul uşii prin aerul rece, unde întrezăreşti ceea ce se află înăuntru. Apoi, când eşti chiar acolo, emoţionat, răspunzând la invitaţie - gata să păşeşti pragul, un străin de rând, dar simţindu-te un oaspete binevenit - uşa din faţă se închide, luând cu ea şi restul zilei, reamintindu-ţi faptul că acest moment nu-ţi este destinat.

În acest cartier oarecare de case de jucărie, un suflet rătăceşte pe străzi. Acest suflet nu reuşeşte să pătrundă frumuseţea lumii misterioase a caselor. Acest suflet are intenţii războinice, ar vrea să dezlege panglica şi să sfâşie hârtia pentru a afla ce e în spatele uşii cu numărul douăzeci şi patru.

Pentru noi nu prezintă nicio importanţă cu ce se ocupă locatarii casei cu numărul douăzeci şi patru, deşi, dacă vreţi să ştiţi, un copilaş de zece luni, nedumerit de motivul pentru care obiectul acela mare, verde, sclipitor şi ţepos se află în colţul camerei, încearcă să ajungă la jucăria roşie lucioasă care reflectă în mod comic o mână grăsuţă şi o gură lipicioasă. Aceasta în timp ce o fetiţă de doi ani se înfăşoară în hârtie de împachetat, plină de sclipici ca un hipopotam în noroi. Nu departe de ei, El îi pune un lănţişor nou cu diamante în jurul gâtului Ei, în timp ce ea rămâne fără suflare, îşi duce mâna la piept şi îşi clatină capul a neîncredere, aşa cum a văzut că fac femeile din filmele alb-negru.

Nimic din toate acestea nu prezintă importanţă pentru povestea noastră, deşi înseamnă enorm pentru individul aflat în faţa grădinii casei cu numărul douăzeci şi patru, privind spre draperiile trase.

Are paisprezece ani şi inima sfâşiată. Nu poate vedea ce se întâmplă, dar poate ghici, căci imaginaţia lui a fost bine alimentată de lamentările de azi ale mamei lui.

Aşa că îşi ridică braţele deasupra capului, face un pas înapoi, după care, cu toată forţa de care este în stare, îşi ia avânt şi aruncă cu putere obiectul aflat în mâinile sale. Se retrage ca să privească, cu o veselie amară, cum un curcan îngheţat, cântărind şapte kilograme, sparge fereastra livingului casei cu numărul douăzeci şi patru. Draperiile trase acţionează, încă o dată, ca o barieră între el şi ei, încetinind zborul păsării prin aer. Însă, neavând viaţă pentru a se putea opri, pasărea - şi măruntaiele ei - coboară rapid spre podeaua din lemn de-a lungul căreia se răsuceşte şi alunecă până la locul său final de odihnă, sub pomul de Crăciun. Acesta era cadoul lui pentru ei.

Oamenii, aidoma caselor, îşi păstrează bine secretele. Uneori secretele sălăşluiesc în ei, alteori ei îşi adăpostesc secretele. Îşi înfăşoară braţele strâns ca să le ţină aproape, îşi împletesc limbile mincinoase în jurul adevărului. Dar, în timp, adevărul triumfă, se ridică deasupra tuturor lucrurilor.

Se agită şi se zvârcoleşte până când limba umflată nu mai poate să se înfăşoare în jurul minciunii, până când vine momentul în care trebuie să scuipe cuvintele şi să trimită adevărul plutind prin aer şi prăbuşindu-se în lume. Adevărul şi timpul merg întotdeauna mână în mână.

Aceasta este o poveste despre oameni, secrete şi timp. Despre oameni care, asemenea cadourilor împachetate, ascund secrete, oameni care se învelesc cu multe straturi, până să apară în faţa celor cărora le sunt destinaţi, care le dau la o parte pentru a putea privi în adâncul sufletului lor. Uneori trebuie să te dăruieşti cuiva pentru a vedea cine eşti. Uneori trebuie să dezveleşti anumite lucruri pentru a ajunge la miez.

Aceasta este o poveste despre o persoană care se descoperă pe sine. Un om cu o viaţă încâlcită, al cărui suflet este revelat celor pentru care contează. Iar el descoperă ceea ce contează cu adevărat.

La momentul potrivit.

2.

O dimineaţă de surâsuri

Sergentul Raphael O'Reilly se mişca încet şi metodic prin bucătăria înghesuită a staţiei de poliţie Howth, cu gândul la surprizele acelei dimineţi. Cunoscut drept Raphie, pronunţat Rei-fi, la cincizeci şi nouă de ani mai avea doar un an până la pensie. Nu se gândea că va aştepta cu atâta nerăbdare acea zi până ce evenimentele acelei dimineţi nu l-au luat de umeri, l-au întors cu susul în jos, fiind silit să-şi vadă toate ideile preconcepute scuturate la pământ. Cu fiecare pas pe care-l făcea, auzea cum îi pocnea sub bocanci ceea ce altădată erau credinţele lui de nezdruncinat. Dintre toate dimineţile şi momentele pe care le trăise în cariera lui de patruzeci de ani, dimineaţa asta fusese cea mai cea.

Îşi puse două linguriţe pline de cafea solubilă în cană. Cana, având forma unei maşini de poliţie newyorkeze, fusese adusă de la New York de unul dintre băieţii de la staţie, drept cadou de Crăciun.

Făcuse o mutră ofensată la vederea ei, dar în secret o considerase amuzantă. Tinând-o strâns în mâini în acea dimineaţă a surprizelor, se întoarse în timp, cu cincizeci de ani în urmă, când primise o maşină de poliţie de jucărie de Crăciun, de la părinţii lui. A fost un dar pe care el îl preţuise, până ce l-a abandonat afară, maşinuţa ruginind în ploaie, pasagerii de jucărie ieşind şi ei la pensie. Acum ţinea cana în mâini şi tot ce îi venea era să o împingă pe blatul de bucătărie şi să facă ca sirena de poliţie, până s-ar fi ciocnit de punga de zahăr care s-ar fi răsturnat şi s-ar fi vărsat în maşinuţă.

În loc să facă lucrul ăsta, se uită de jur-împrejur prin bucătărie ca să se asigure că e singur, apoi îşi puse o jumătate de linguriţă de zahăr în cană. Căpătând ceva mai multă încredere, tuşi pentru a ascunde foşnetul pungii de zahăr, în timp ce linguriţa coborî încă o dată în pungă şi sergentul mai aruncă iute încă o linguriţă plină în cană. Cum reuşise să pună două linguriţe, se obrăznici şi introduse din nou linguriţa în pungă.

Speriat de prezenţa neaşteptată, Raphie tresări, iar zahărul din linguriţă se risipi pe masă. În cană se ridica o moviliţă de zahăr. Era timpul să ceară ajutoare.

Ea luă o altă cană din dulap şi o împinse către el. Sânii voluptuoşi ca de porţelan ai Jessicăi atinseră maşina, iar băiatul din Raphie se gândi cât de fericiţi trebuie să fie pasagerii bărbaţi din maşinuţă.

Jessica era nou angajată. Venise în secţia de poliţie cu şase luni în urmă, iar Raphie era mai mult decât ataşat de ea. Avea o slăbiciune pentru blonda atletică de douăzeci şi şase de ani şi o sută şaptezeci şi patru de centimetri, care părea mereu dornică de muncă şi capabilă, indiferent de îndatorire. Mai simţea că adusese o energie feminină necesară în echipa alcătuită numai din bărbaţi de la secţie. Mulţi dintre ceilalţi colegi erau de aceeaşi părere, dar nu chiar din aceleaşi motive ca ale lui Raphie. El o privea ca pe fiica pe care n-o avusese niciodată. Sau o avusese, dar o pierduse.

Alungă gândul acela din minte şi o privi cum curăţă urmele zahărului care se vărsase.

În ciuda energiei Jessicăi, ochii ei - migdalaţi şi de un cafeniu atât de închis, aproape negri - ascundeau ceva în adâncul lor. Ca şi cum ar fi fost adăugat un strat proaspăt de pământ, iar buruienile sau ceea ce putrezea în interior începea să se iasă la iveală. Ochii ei aveau un mister pe care el nu dorea să-l exploreze, dar ştia că orice ar fi fost, o făcuse să meargă mai departe în acele momente de cumpănă, când cei mai sensibili ar fi mers în direcţia opusă.

Străduindu-se să dizolve complet zahărul din cana lui, ea amestecă atât de energic cu linguriţa, încât în mijloc se ivi un fel de intrare. Raphie privi cu atenţie acolo şi se întrebă: dacă ar pătrunde prin intrarea din cană, oare unde ar ajunge?

Jessica zâmbi doar cu gura, nu şi cu ochii, zâmbetul stingându-i-se undeva între buze şi baza nasului.

El privi cum portalul din cană dispărea încetul cu încetul, şi o dată cu aburul care ieşea din lichid, şansa de a pătrunde în altă lume dispărea şi ea. Da. Fusese o dimineaţă a naibii de grea. Nu o dimineaţă de zâmbete, sau poate că da. O dimineaţă de surâsuri. Nu se putea hotărî.

Raphie îi înmână Jesicăi o cană de cafea aburindă, neagră, fără zahăr, aşa cum îi plăcea ei şi amândoi se sprijiniră de masă, unul în faţa celuilalt, buzele lor sorbind cafeaua, tălpile lor atingând pământul, iar gândurile lor hoinărind printre nori.

El o studie pe Jessica, ţinând cana cu amândouă mîinile şi privind în cafeaua ei, ca într-un glob de cristal. Ce mult şi-ar fi dorit să fie aşa, ce mult şi-ar fi dorit ca să aibă darul prezicerii pentru a opri multe dintre lucrurile care se petreceau sub ochii lor. Obrajii ei palizi, ochii ei roşii, erau singurele semne care trădau dimineaţa pe care o avuseseră.

Ochii migdalaţi străluciră, dar ea se stăpâni şi se îndârji. Dădu din cap şi luă o gură de cafea drept răspuns. Îşi dădea seama din încercarea ei de a-şi ascunde grimasa, că frigea, dar ea mai sorbi o dată sfidător. Înfrunta chiar şi cafeaua.

Ea deschise gura după o scurtă pauză.

Ai grijă ce-ţi doreşti, era fraza care plutea în aer între ei, ca un miros urât.

El ieşi din transă.

Ea strâmbă din nas.

Considerând că băutura fierbinte ajunsese la temperatura potrivită, Raphie luă în sfârşit o gură de cafea. Imediat se apucă de gât, tuşind şi împroşcând, prefăcându-se că moare şi ştiind imediat că în ciuda eforturilor sale de a înveseli atmosfera, ceea ce făcea era de prost gust.

Jessica de abia dacă ridică o sprânceană, continuând să-şi bea cafeaua.

El râse, apoi se lăsă iar tăcerea.

Ea îl aprobă din cap şi răspunse scurt, de parcă ştia deja asta.

El dădu din cap că da.

O minciună de sezon, albă, pentru un Crăciun alb.

Ea încuviinţă, dar îşi feri privirea, neoferind mai mult, niciodată nu oferea mai mult.

El se uită iar în zare.

Ea ridică din umeri, cu privirea enigmatică, ca de obicei. Arătă din cap spre hol şi spre camera de detenţie.

Raphie oftă.

Lui i-ar folosi dacă ar şti.

Jessica făcu o pauză chiar înainte de a mai sorbi o înghiţitură şi îşi aţinti ochii ei negri migdalaţi în ochii lui, de peste buza cănii. Vocea ei era fermă, asemenea credinţei unei măicuţe, neclintite şi lipsită de orice îndoială, încât el n-ar fi trebuit să-i pună la îndoială siguranţa.