PDF [Comedia umana] Jean-Louis de Honore de Balzac carti literatura universala autori straini

Capitolul I

„E o mare greşeală să crezi că primul venit te poate iubi. Ca să săvârşeşti această mare nebunie, trebuie să ai mult suflet şi să afli tot atâta şi la cel pe care-l iubeşti… Mahomed a spus că femeile n-ar avea suflet.

ANONIM[1]

SĂ NE ÎNCHIPUIM O FAŢADĂ magnifică: arhitectul şi-a desfăşurat aici toate posibilităţile sale, iar omul, toată măreţia fanteziei lui. Pe o temelie de treizeci de picioare înălţime, ale cărei pietre se îmbucă perfect una cu alta şi sunt lustruite într-un mod desăvârşit, se înalţă douăzeci şi patru de coloane canelate, pe care e aşezată o friză de o admirabilă simplitate. Frumuseţea, albeaţa ei, nu se pot compara decât cu ale unei frunţi virginale de fată tânără… În adâncul acestei galerii aeriene se află nişte coloane plate şi spaţiul este aici atât de bine amenajat, încât lumina, aerul şi privirea trec printre ele fără dificultate. Arhitravele, capitelurile şi basoreliefurile sunt de un gust fără cusur. Geniul care a prezidat amenajarea Parthenonului a aşezat cu propriile sale mâini pietrele acestui lăcaş. În dreapta şi în stânga se ridică două pavilioane pătrate, încadrate perfect ansamblului central; în mijloc, un minunat portal, deasupra căruia e sculptat un Apollo conducându-şi cvadriga cerească: prezenţa acelui zeu în acel loc pare să anunţe că palatul, prea mare pentru micimea omului, este lăcaşul nemuritorilor. Totul întăreşte această credinţă: puritatea aerului, strălucirea unui cer de azur şi majestoasa repeziciune a fluviului care, după ce a străbătut imperiul, se grăbeşte să-şi aducă omagiul stăpânului acestui nou Olimp… Cât priveşte interiorul, noi, subsemnaţii, scriitori modeşti, nu vom vorbi despre el, având în vedere că n-am avut niciodată cinstea de a fi poftiţi înăuntru. Asta nu înseamnă că am admirat mai puţin imensa trudă pe care acest edificiu a impus-o celor zece generaţii de oameni şi de animale. Într-adevăr, zânele şi geniile, mai pe limba noastră, supraintendenţii şi miniştrii (presupunând că le-am putea da aceste nume şi mai ales ultimul), care au construit acel vast monument, au stors pentru el mai bine de trei sute de ani de cazne şi de sudoare (ale oamenilor lor, se înţelege): lucrătorii folosiţi au fost în număr de 91.912.500.095.258.912.349.781.239; aceştia au mâncat: 258.945.988.578.959.000.956.667.778.889.111.122 de obroace de grâu pe jumătate stricat; mai bine de 359.105.905.920.597.810.009 de pungi cu morcovi, 32 de miliarde de livre de carne de vacă; în ceea ce priveşte vinul… fluviul curgea doar la o sută de paşi de ei. Zidarii, au stricat nedeliberat diverse maşinării, în valoare de treizeci de milioane, aparţinând Statului; în ceea ce priveşte sculele lor, stricăciunile au fost în valoare doar de douăzeci şi şapte de livre şi zece bănuţi… În concluzie, acea clădire importantă nu este, la urma urmelor, decât un monument funerar, căci a murit acolo o mulţime de lume, fie la săpatul fundaţiilor, fie la ridicatul schelelor, fie sub bâtele şefilor, fie de foame, de sete, de frig, de căldură, de apoplexie, de epilepsie, de ţâfnă sau de răpciugă.

Ceea ce posterităţii îi va fi greu să creadă, e faptul că acel carbet[2] regal n-a costat decât vreo şaizeci de miliarde, care şaizeci de miliarde au fost achitate în mod scrupulos şi fără nicio revoltă de cel mai spiritual dintre popoarele lumii. În concluzie, acea grămadă de pietre a văzut multe lucruri, dintre care despre unele e bine să vorbeşti, dar pe cele mai multe e bine să le treci sub tăcere. Construcţia a fost întinată de vizitele a douăzeci de milioane de mincinoşi şi de linguşitori, adică vrem să spunem, de curteni; numărul înşelaţilor care s-au înghesuit în incinta sa se ridică la cincizeci de milioane, cel al pungaşilor la patruzeci şi nouă de milioane şi… n-au păşit în ea decât treizeci şi doi de oameni cinstiţi, şi încă şi dintre aceştia, douăzeci şi cinci, victime ale virtuţilor lor, au fost alungaţi în mod ruşinos.

Această capodoperă a geniului oamenilor, această somptuoasă dovadă a tuturor necazurilor lor, va dăinui oare? Nu ştim… Important pentru noi e doar faptul că în 1788 ea exista şi că eroina noastră locuia atunci în acel palat nemaipomenit, dar când spunem în, înseamnă de fapt invers!

Dragă cititorule! Noi îi iubim mult pe cititori, dar mai ales pe cei care, în loc să ne laude (locare), ne cumpără. Nu-ţi vom aduce ocara de a crede că, după descrierea noastră amănunţită, te vei strădui să afli numele acelui palat… Totuşi, în cazul în care noi vom fi fost neclari, căci suntem mult prea politicoşi pentru a da vina pe perspicacitatea dumitale, te invităm – după ce menajera dumitale, urâtă sau frumoasă, îţi va aduce cafeaua sau orice altceva, deci după ce vei fi cu stomacul plin, cu burta pusă la cale, cu picioarele calde şi cu ideile limpezi – să ieşi, pe orice drum vei vrea, în Piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois, având totodată precauţia de a-ţi înălţa cu mândrie capul şi de a deschide ochii. După ce vei fi văzut şi recunoscut Luvrul, coboară un pic acel cap mândru şi vei zări, lipit de poarta mare din stânga, un mic butoi… care e locuinţa Fanchettei.

Această locuinţă nu l-a costat decât o zi de muncă pe Jean Matigot, din strada Verrerie 64. L-a meşterit între gustarea de dimineaţă şi masa de seară. Fata i-a plătit pe loc şase franci şi n-a profitat de sudoarea nimănui pentru a-şi plăti datoria. Nu s-a stricat nimic util. N-a pierit nicio fiinţă, ci doar un biet vierme pe care l-a zdrobit rindeaua. Orice s-ar spune, acel butoi diogenic[3] era şi el locuit de un om, ca şi Luvrul, căci avea şase picioare în înălţime şi nouă în circumferinţă.

În plus, conţinea chiar şi un fotoliu mâncat de carii, căci fusese scos la licitaţie de către primul consilier cleric ce făcea parte din Parlamentul Parisului; se mai găseau de asemenea în butoi, buzunare unde se aflau ciorapii rupţi, lână, andrele de tricotat; butoiul era acoperit cu o bucată de tafta înnegrită, ce fusese odată de un alb moarat, rămasă din rochia pe care o avusese domnişoara de la Vallière în ziua… sau în noaptea în care Ludovic al XIV-lea… dar şşşt! să păstrăm secretele de Stat. Puterea are mare trecere la răposata Bastilie!

Această casă modestă se afla acolo întocmai ca o violetă alături de un stejar. Niciodată vreunul dintre cei care au locuit la Luvru n-au avut sufletul atât de liniştit ca Fanchette, deşi nu avea pe acest pământ, nici tată, nici mamă, nici pergamente, avere sau alte dovezi ale vieţii sociale. Era veselă, prin urmare săracă. Săracă? Nu, fiindcă plătea un franc capitaţie[4] pentru nişte obiecte ce valorau mai mult de o sută de mii şi anume: o talie frumoasă, braţe rotunde şi durdulii, două mâini ale căror degete prelungi şi subţiri se sfârşeau cu nişte unghii de culoarea petalelor de trandafir, picioare mici, doar de două degete – încântător indiciu!… item[5] doi sâni mici, rotunjori, tari şi bine despărţiţi, ce începeau a se împlini, a deveni frumoşi şi a fremăta; în sfârşit, gura îi era ca o rodie, ochii ca stelele, dinţii ca perlele, obrazul ca o piersică, fiecare gest, plin de graţie, iar ea întrutotul, o încântare.

Nu vă înflăcăraţi şi să nu credeţi că era, totuşi, desăvârşită: năsucul ei frumos nu era acvilin, sprâncenele, perfect arcuite, din păcate puţin cam prea stufoase, dădeau fizionomiei sale o expresie de mândrie, care s-ar fi potrivit oricărei alteia, dar nu unui sărman copil găsit; ochii ei negri erau prea mari, iar genele, prea lungi, le diminuau strălucirea aproape umedă. Dar aceste cusururi nu însemnau nimic în comparaţie cu cel pe care-l vom semnala acum: frumoasa Fanchette, da, trebuie s-o spunem, fiică a sărăciei şi a virtuţii, nu poseda acel ten palid, apanajul fetelor din aristocraţie, descris de către adoratorii lor prin interesantul cuvânt „paloare”, rezultatul inevitabil al nopţilor pierdute, pe la baluri, la recepţii, la concerte şi la alte o mie de distracţii pe care nu le cunoaşteţi.

Sigur că e vina dumitale, amabile cititor, dacă n-ai văzut-o pe Fanchette trudind în butoiul ei, cu privirea coborâtă în mod pudic, dar ridicând-o cu graţie pentru a trage cu ochiul, desigur, în mod involuntar, la fiecare cavaler frumos care trecea pe sub acea poartă a Luvrului. Era în iunie şi toţi negustorii îşi datară, în acea zi, toate scrisorile, cu cifra 27. La Saint-Germain-l’Auxerrois ceasurile bătuseră ora trei, anunţând vecernia. Foarte puţină lume se duse la slujbă, având în vedere că plouase toată ziua şi ştiţi şi dumneavoastră cam ce urmează după o ploaie la Paris.

De două minute, Fanchette – cu privirea fixată asupra străzii Prêtres – urmărea, plină de curiozitate, mişcările unui tânăr destul de arătos, îmbrăcat în negru din cap până în picioare şi care părea să se îndrepte spre dugheana ei. Văzând grija cu care îşi punea pe fiecare piatră ieşită în afară, picioarele cu încălţări foarte curate, ai fi spus că mergea pe cărbuni aprinşi, după exemplul nu ştiu cărui sfânt. Datorită manevrelor savante, tânărul izbuti să străbată oceanul de noroi ce acoperea piaţa şi, cu ingeniozitatea sa, se străduia să treacă peste pârâu când, o voce ascuţită îl făcu să se oprească exact în timpul saltului graţios pe care voise să-l facă. Strigătul ieşise din gâtlejul unei fiinţe înaltă de patru picioare şi nouă degete, cu o mutră de dihor, cu picioare sprintene şi cu spinarea murdară de noroi, oh, dar ce murdară! Purta o taşcă plină cu acte care-l acoperea aproape. Acea fiinţă se numea Courottin, şi era un mic slujbaş al unui procuror.

— Domnule Vaillant! Domnule Vaillant! Sunteţi aşteptat la Palat[6]… E vorba de afacerea monseniorului duce de Parthenay… Iată dosarul!

Rostind cuvintele cu un glas de trâmbiţă, Courottin agită dosarul pe care-l scosese din taşca lui enormă; mişcarea fu executata cu întreg orgoliul unui tânăr recrut purtând un vechi drapel.

La strigătele ascuţite, notarul, căci asta era, se întoarse, făcu un gest poruncitor şi sări uşor peste pârâu pentru a înainta spre butoiul pe care-l asedia cu privirea. Pe măsură ce se apropia, chipul Fanchettei se însufleţea, răsuflarea îi devenea sacadată, şalul nu-şi mai găsea locul şi totuşi nu-l iubea pe tânăr. Vedeţi deci că păcătuia prin cochetărie, uşurinţă, vanitate, imprudenţă şi slăbiciune, toate cusururi înrudite.

— Bună ziua, domnişoară Fanchette, zise notarul cu o voce dulceagă şi aproape tremurând.

— Bună ziua, domnule Vaillant, răspunse fata, stânjenită de privirile lacome ale tânărului.

— Ţi-am adus de lucru.

— Iar?

— Fiindcă eşti foarte pricepută. Iată ciorapii.

— Dar sunt aproape noi! Ar fi păcat!

— Ah, Fanchette, zise notarul încercând s-o apuce de mână, niciodată un ciorap nou nu mi s-a părut atât de moale ca cel dres de tine.

— Cum aşa? se miră Fanchette râzând.

— Nu ştiu; ceea ce ştiu, însă, e că mâinile tale dau o anumită suavitate tuturor lucrurilor pe care le ating.

— Ah, domnule, mâinile mele!

Şi roşie ca o cireaşă, fata îşi ascunse sub şorţ degetele mici şi frumoase, înnegrite de lâna pe care o folosea.

Notarul, văzând mişcarea pudică declanşată de vanitate, se crezu pe drumul cel bun. Şi tocmai când se pregătea să facă un gest de o familiaritate elocventă, auzi un: – Bună ziua, Fanchette!, ieşit din adâncurile unui piept voinic, care-l făcu să rămână in statu quo, adică cu cete zece degete ale sale doar la o jumătate de picior distanţă de caraco[7]-ul Fanchettei. Notarul, dezumflat, se întoarse spre vocea de bas şi zări un băiat înalt de cinci picioare şi zece degete (vechea măsură), voinic, brunet, proaspăt, bine dispus, sigur de sine. Şi neîndoios că avea motive temeinice, căci formele sale atletice dădeau în vileag puterea de a reînnoi chiar şi cea mai dificilă dintre cele douăsprezece munci ale lui Hercule. Oh, dacă vă întoarceţi cu gândul la 1778, timp în care femeile par să fi însemnat mult în statul nostru, veţi fi de acord că Jean-Louis putea merge încrezător-şi ţanţoş.

Forţa fiului Alcmenei n-a fost singurul dar pe care natura generoasă l-a revărsat asupra acestei fiinţe privilegiate. Jean-Louis se bucura, de asemenea, de o rară perspicacitate; aşa că ghici îndată dorinţele ascunse în sufletul clerical al lui Vaillant. Un cărbunar înghite tot atât de puţin ca şi un duce pe cel care vrea să-i sufle iubita şi se răzbună când şi cum poate; iată de ce Jean-Louis, izbind cu talpa lui solidă în noroiul ce se afla lângă Fanchette, îl împroşcă din cap până în tălpi pe frumosul notar. Dar, dezarmat de aerul lui jalnic, puse capăt răzbunării, aşezându-şi pe creştet sacul de cărbuni pe care tocmai îl golise acasă, la şeful rivalului său şi, zâmbindu-i plin de înţeles frumoasei sale, strigă râzând cu glas tare:

— Pe deseară, Fanchette! După care dispăru, dar bolţile Luvrului mai păstrară încă multă vreme ecoul râsului său.

Notarul, năucit, nu cuteza s-o privească pe frumoasa care-i cârpea ciorapii; îşi închipuia că noroiul care-i stropise superba lui haină îi răpise orice merit, făcându-l să pară ridicol. Vru să bată în retragere, simţind că în situaţia lui era singurul lucru pe care l-ar mai fi putut face. Tocmai se pregătea să execute această manevră, când Fanchette, scoţându-şi şorţul, i-l întinse cu un aer pe jumătate compătimitor, pe jumătate ironic.

— Ia-l, sărmane domn Vaillant şi şterge-te. Sunt foarte supărată de stângăcia lui Jean-Louis.

— Deci necioplitul ăla se numeşte Jean-Louis? Cum se face, adăugă notarul, că o fată atât de plăcută ca dumneata e în relaţii cu un asemenea specimen?

— E logodnicul meu. Fiul domnului Granivel, cărbunarul cel bogat…

— Granivel… un cărbunar… Ah, domnişoară Fanchette!

Aerul de dispreţ al notarului îl nedreptăţi cumplit pe Jean-Louis în inima tinerei, care avu josnica vanitate de a roşi pentru iubitul ei şi singura apărare pe care i-o luă fu să-i replice notarului, cu un aer încurcat:

— E totuşi foarte cunoscut în port…

— Cunoscut? reluă notarul.

— Cunoscut? repetă şi Courottin care-şi potrivi mutra după cea a şefului său, prezentându-i inevitabilul dosar. Eu nu-l cunosc, eu, care cunosc întreg cartierul, adică lumea bine. De pildă, pe bogata negustoreasă de fructe, care furnizează desertul doamnei, pe bătrâna negustoreasă de hârtie timbrată, pe aprod, pe ajutoarele de portărei şi pe grefierul comisarului… ba puţin chiar şi pe comisar. Aşa că vezi, îi zise Vaillant Fanchettei, în mod triumfător, vezi…

Aici notarul luă un aer plin de demnitate, adăugând:

— Domnişoară, vreau ciorapii gata la ora şapte! Apoi, smulgând dosarul din mâinile respectuosului Courottin, alergă la Palat.

— La ora şapte! repetă Fanchette.

— Trebuie neapărat, adăugă atunci Courottin, devenit mult mai expansiv după dispariţia şefului său; îi trebuie neapărat, că doar n-o să meargă la serată cu picioarele goale precum canibalii, fiindcă n-are decât trei perechi de ciorapi de mătase: una murdară, una în picioarele lui şi una în frumoasele dumitale mânuşiţe.

— Şi la ce serată e poftit? întrebă curioasă Fanchette.

— Cum, nu ştii? strigă micul slujbaş răutăcios, când de o lună de zile întreg cartierul a fost întors pe dos pentru a-i face rost maestrului Plaidanon de cincizeci de cutii cu biscuiţi, de douăzeci şi cinci de îngheţate, de ceai de China pe care l-am văzut fabricat azi-dimineaţă din frunze de vătămătoare elveţiană, de către cofetarul din colţ… Ah, ce n-aş da să văd şi eu serbarea şi dumneata la fel, nu-i aşa? În ce mă priveşte, eu sunt invitat. Pot să intru oriunde. Chiar şi în salon. E adevărat că trebuie să fiu chemat ca să intru acolo. Dar mi-am ales domiciliul în bucătărie.

— Desigur că eşti foarte fericit că poţi să vezi toată lumea aceea.

— Păi nu ţine decât de dumneata să te împărtăşeşti din această fericire. Îţi ofer protecţia mea… N-am decât să-i spun un cuvânt Justinei, şi poţi intra.

— Ce să zic, mare bucurie mi-ai mai face! N-ai spus dumneata mai adineauri că viitorul meu socru nu e cunoscut în cartier? Ei drăcie! E urât să renegi un om căruia îi suntem obligaţi. Ţi-ar plăcea s-o vezi pe bătrâna dumitale mamă sâcâită pentru cărbunii pe care i-i datorează?

— Cum se face, domnişoară, Fanchette, că tocmai dumneata, care ai atâta spirit, nu înţelegi că sunt obligat, din pricina slujbei şi din prudenţă, să devin ecoul şefului meu? Dacă de o sută de ori n-are dreptate, eu trebui să-i dau dreptate. Asta nu mă împiedică să-l respect în mod deosebit pe domnul Granivel, ale cărui vapoare şi probitate sunt cunoscute pe cele două maluri ale Senei.

— Deci eşti, cum s-ar spune, cu fundul în două luntri…

— Ascultă-mă, domnişoară Fanchette, peştele nu poate trăi pe uscat… în plus, e vorba de domnul Vaillant… Nu mai pierde timpul. L-ai auzit, îi trebuie ciorapii la ora şapte. Te rog să nu uiţi să-i aduci dacă ţi-e milă de picioarele mele. Au alergat prin întreg Parisul. Cu bine, domnişoară.

— Şi serata pe care mi-ai făgăduit să mi-o arăţi?

— Un Courottin n-are decât o vorbă, zise cu nobleţe micul slujbaş. Du-te la Justine şi o să te lase să intri… Mă duc să-i strecor două vorbe… Cu bine, micuţo!

Cu asta, cotoiul judecătoresc îşi reluă drumul, fără să-i pese de pârâu şi în trei minute ajunse la maestrul Plaidanon.

Fanchette se apucă de treabă şi cum domnul Vaillant nu-i dăduse cine ştie ce de lucru, isprăvi repede; după care se îndreptă către locuinţa maestrului Plaidanon. În timp ce urca scara, un dihor căruia naturaliştii i-au uitat numele în nomenclatorul lor, într-un cuvânt Courottin, o pândea. Îi surâse, îi făcu semn cu ochiul, o conduse, i-o prezentă Justinei şi i-o recomandă pe un ton şi cu nişte gesturi care dovedeau că Justine, camerista, nu mai avea nimic ce-i refuza. O, preafericitule Courottin! Căci Justine era perla subretelor; avea ochi de pungăşoaică (dar să nu te laşi înşelat, cititorule: pungăşoaică are aici înţeles de femeie cinstită), îndărătnicia zugrăvită pe chip, auzul fin, piciorul sprinten, inima la fel, încolo, fată bună! Totuşi trebuie să spunem că de cincisprezece zile de când îl alesese pe Courottin, îi era credincioasă; această fidelitate data din momentul în care dibuise în persoana acestuia din urmă o mare doză de filosofie, multă dibăcie, ordine şi ambiţie; de asemenea Justine se gândi şi la jurământul de atâtea ori uitat…

Pentru toate aceste motive pe care vi le-am expus în amănunt, la recomandarea micului slujbaş, Fanchette a căpătat, fără nicio greutate, permisiunea de a vedea lumea bună ce avea să se strângă în acea seară la procuror acasă. Prudenta Justine avea în plus şi un interes personal care o determinase să-i îndeplinească dorinţa curioasei Fanchette. Având de rezolvat o mulţime de treburi, se gândise că Fanchette îi va da o mână de ajutor.

În timp ce aceasta din urmă discuta şi făgăduia tot ce-i cerea Justine, timpul trecea şi solidul Jean-Louis ajunse la poarta Luvrului pentru a lua, ca de obicei, casa portativă a iubitei sale. Dar în zadar o căută pe Fanchette: locul era pustiu şi butoiul gol. Departe de a o acuza pe Fanchette, bravul tânăr îşi făcu sieşi reproşuri că ajunsese prea târziu. E drept că nu şi le-a făcut cu glas tare. Doi sau trei de: „Ei drăcie!”, au fost principalele fraze ale discursului său.

Acestea odată spuse, Jean-Louis a înşfăcat casa Fanchettei şi s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său.

Cititorilor, dacă ne îngăduiţi, vom alerga şi noi odată cu el.