Parfumul primejdios al seductiei de Sandra Donovan

Capitolul 1

St. Louis, Missouri

28 iunie 1831

 

— Sara, nu trebuie să-ți faci probleme în privința soției și a celor șase copii ai mei. Asta va fi o parte a vieții mele, pe lângă timpul pe care-l voi petrece cu tine, sublinie Farber nervos, ca răspuns la întrebarea ei.

Își foi trupul mătăhălos pe canapeaua din salonul lui Sara, încercând să-și domolească durerea din șale. O dorea pe tânăra femeie mai mult decât își putea permite să accepte.

Sara Anne Clayton privi înfricoșată spre Farber. Brusc o inundă un sentiment de repulsie, în timp ce acesta, o privea ca pe o porție savuroasă la cină, lingându-și buzele groase. Nasul grosolan îi domina trăsăturile cărnoase, înroșindu-se pe măsură ce se înfierbânta. Sara deschise gura pentru a respinge absurda propunere, dar buzele îi rămaseră mute. Era șocată că acest om, acum tutorele ei legal - care fusese timp de mai mulți ani bancherul de încredere și consilierul financiar al tatălui ei - era în stare s-o înjosească într-atât, propunându-i să devină amanta lui. Într-un târziu, regăsindu-și glasul, spuse cu voce întretăiată:

— Nu-mi vine să cred că-mi spui asemenea lucruri mie, Mr. Farber. Tatăl meu m-a lăsat în grija dumitale ca să te ocupi de bunăstarea mea, nu să... să faci din mine o prostituată.

Slabul ei protest sfârși într-o șoaptă tremurată. În toți cei optsprezece ani lipsiți de griji, nu fusese niciodată nevoită să facă față unei situații atât de delicate și imposibile... iar acum era singură.

Farber o privi cum își răsucește nervoasă batista între degete. Încerca să braveze, să-și ascundă lacrimile care-i umpleau ochii mari. Frumusețea ei era diferită de a tuturor celorlalte femei pe care le cunoscuse și-l obseda de când o văzuse prima dată. Era mignonă și perfectă din toate punctele de vedere. Avea un păr de o neobișnuită nuanță de argintiu iar genele negre și dese înconjurau niște ochi frumoși, de culoarea albăstrelelor care priveau lumea cu inocență. Această inocență îl tulbura din ce în ce mai mult, de fiecare dată când o vedea. Obsesia sa începuse cu cinci ani în urmă, când William Clayton își transferase toate valorile la banca Farber și a adus-o și pe fiica sa, Sara Anne, cu el. Încă de la treisprezece ani era o frumusețe. Din acea zi, făcu tot posibilul să-i intre în grații lui Clayton, în speranța de-a putea s-o întâlnească pe Sara.

Revenind deodată cu gândul la problema actuală, spuse aspru:

— Draga mea, eu nu m-aș exprima astfel. Mai curând, consideră-mă protectorul tău... cineva care te apreciază și te iubește.

Apoi vocea sa căpătă un timbru uscat:

— Îți voi oferi absolut totul, doar să fii de acord.

Ridicându-se, Sara își îndreptă umerii:

— Cred c-ar trebui să pleci, Mr. Farber. N-am să accept niciodată un asemenea lucru.

Chiar refuzându-i-se ceea ce-și dorea cu orice preț, fu silit să-i admire demnitatea. Se ridică și el și făcu un semn cu capul:

— Acum am să plec, dar insist să te mai gândești înainte de a lua o decizie. Nu sunt omul căruia să i se spună nu, Sara. Iar dacă mă refuzi, n-am să mă mai simt obligat să păstrez secretele familiei tale, cum am făcut-o până acum.

Mintea lui Sara încercă să priceapă amenințarea lui voalată:

— Secrete? Despre ce secrete vorbiți?

Gura lui se strâmbă într-un surâs batjocoritor.

— Afacerile tatălui tău erau uneori, să zicem, dubioase. Nu chiar ilegale, dar la limita legalității. Apoi, sunt și acele istorioare nostime pe care tatăl tău mi le-a povestit în mod confidențial, despre cum mama ta, să spunem, îi distra - da, e un cuvânt potrivit -pe unii politicieni cu poziții înalte, în scopul de a obține contracte guvernamentale pentru cherestea.

Înainte de a continua, se opri pentru a lăsa ca vorbele sale să-și facă efectul.

— Nu pot să-mi bat capul cu păstrarea reputației familiei tale, fără un oarecare stimulent. Îți dai seamă la ce mă refer?

Răzbunarea lui o făcu pe Sara să simtă cum mânia îi cuprinde întreaga ființă. Nu știa cum să iasă din această situație într-un mod onorabil. Spuse cu o voce tremurată și revoltată:

— Nu-i nimic adevărat din ce-ai spus, și tu o știi! Te rog... pleacă.

Farber se îndreptă spre ușă, dar se-ntoarse spre a-i vorbi din nou:

— Îți dau timp de gândire până vineri, Sara. Timp pentru a înțelege situația reală. Sunt cinci zile. Vineri, exact la opt seara, am să mă-ntorc pentru răspuns.

Zâmbi plin de sine, ca și cum deja știa care va fi răspunsul.

— Adu-ți aminte că și banii tăi sunt pe mâna mea. O femeie tânără nu poate ajunge prea departe în orașul ăsta, fără bani și fără reputație.

O părăsi apoi, închizând ușa în urma lui.

Pentru moment - sau poate pentru mai mult timp, Sara nu-și putea da seama - privi ușa închisă, rememorând întreaga conversație. Păli, apoi mânia îi îmbujoră obrajii la gândul planului abject pe care-l pusese la cale împotriva ei. În adâncul inimii, știa că aceste acuzații murdare erau false, dar nu se putea aștepta ca societatea să fie obiectivă. Mulți vor crede minciunile lui sau, cel puțin, vor prefera să o ocolească. Se prăbuși pe scaun, cu capul sprijinit în mâini, și dădu frâu liber lacrimilor. Întreaga lume se nărui în jurul ei și n-avea nici cea mai mică idee despre ce-ar putea face pentru a ieși din această situație. Familiile părinților locuiau în Savannah, Georgia, dar nu se interesau câtuși de puțin de ea. Atunci când părinții ei s-au căsătorit, au rupt legătura cu rudele lor, datorită faptului că William și Melanie plecaseră la St. Louis. Nu schimbaseră între ei nici un cuvânt în cei nouăsprezece ani. Dacă Sara n-ar fi citit, cu o săptămână în urmă, jurnalul mamei ei, n-ar fi știut de aceste rude, pentru că în casa lui Clayton nu se discută niciodată deschis despre ele.

Trecuse numai o lună de când acel bizar accident de trăsură curmase viața părinților ei, și acum Jonas Farber încerca să-i răpească inocența și să-i fure averea. Această nouă lovitură îi readuse durerea pe care o simțise acum doi ani, când îl pierduse pe iubitul ei frate mai mare, Maxwell.

Când se auzi un discret ciocănit în ușă, Sara își suflă nasul și-și șterse lacrimile. Se simți ușurată când constată că e Fillette, camerista ei.

— Bucătaru’ m-a trimis să-ntreb dacă nu vreți ceai, da’ văd că musafiru’ a plecat, coniță.

Negresa, care era cu câțiva ani mai mare decât Sara, vorbea în timp ce traversa încăperea largă. Când ajunse lângă Sara, se încruntă.

— Copilă dragă, de ce ești mâhnita? Nu te-am văzut plângând de la-nmormântare.

Chipul lui Sara se întunecă și lacrimile o năpădiră din nou.

— O, Fillette... a fost groaznic, șopti ea, cu inima frântă de durere.

Fata se așeză lângă stăpâna și-i cuprinse cu o mina umerii care se zguduiau de plâns.

— Cum, coniță? Omu’ ăla ți-a adus alte vești proaste? întrebă ea alarmată.

Sara își șterse obrajii uzi și dădu din cap.

— Într-un fel, da...

Îi povesti lui Fillette ce se petrecuse între en și Jonas Farber și sfârși întrebând printre lacrimi:

— Ce-mi rămâne de făcut?

Fillette scutură din cap cu dezgust. Deși era tânără, știa mai multe despre ticăloșia oamenilor decât avea chef să-și amintească. În ciuda diferenței mici de vârstă, ea se simțea protectoarea lui Sara ca și cum ar fi fost propriul ei copil, și situația o făcu să devină teribil de abătută.

— Ce zici de prietenii ăia creoli, din lumea bună, ai mamei și ai tatălui tău, copilă? Nu poți obține ajutor de la unu’ din ei?

— Sunt, mai mult sau mai puțin, prieteni de ocazie, Fillette, nu prieteni apropiați. Sunt sigură că de aceea tatăl meu m-a lăsat în grija acestui bancher, odată cu toate afacerile sale. Pe deasupra, nu cred că vreunul din ei ar fi dispus să se amestece într-o bârfă scandaloasă.

Fillette strânse din dinți cu hotărâre.

— ‘Ntre noi două, coniță, să ne gândim la ceva, că doar n-o să devii metresa ticălosului ăla bătrân!

Sara se simți mai bine numai știind că are un aliat, chiar dacă fata era o sclavă și, deci, mai neputincioasă chiar decât ea însăși. Zâmbi, cu fața încă umedă:

— Avem timp până vineri să ne gândim la ceva.

— E destul și-atât. Fii fără grijă, copilă, promise tânăra negresă cu mai multă încredere decât simțea în realitate.

 

*

 

Rafael Esteban Delgado privea afară pe fereastra deschisă de la cel de-al doilea etaj al hotelului Southern, la traficul agitat din acea după-amiază târzie, de pe Broadway Street. Strigătele răzlețe ale căruțașilor, îi aminteau de cele ale conducătorilor de catâri din Santa Fé. În afară de asta, nu era nici o asemănare între Santa Fé și acest zorit și ocupat St. Louis. Viața din New Mexico avea un ritm mai domol și un peisaj mai puțin încărcat decât această metropolă aglomerată, din cărămidă.

Vocea însoțitorului său îi întrerupse gândurile și-l făcu să se întoarcă.

— Iartă-mă, Pedro, n-am fost atent.

Pedro Pino era de înălțime mijlocie, cu păr de culoarea oțelului și cu o constituție osoasă, dar bine legat. Era îmbrăcat în pantaloni cafenii, cămașă albă și o haină scurtă, cu fireturi de argint, deși s-ar fi simțit mai bine în hainele de lucru de la ranch. Se născuse în urmă cu șaizeci și doi de ani pe Hacienda Delgado, și- și croise drum spre poziția privilegiată de supraveghetor încă de la o vârstă fragedă. În ultimii zece ani îl învăța pe Rafael tot ceea ce trebuia să știe despre munca pe o mare plantație. Acum, privi spre prietenul și protejatul său și zâmbi.

— Întrebasem doar dacă n-ai vrea să facem o plimbare, înainte de-a merge la masă. Și... e prea cald să stăm în casă.

Rafael se-ntinse spre haina lui neagră.

În timp ce traversau holul hotelului de lux, cei doi bărbați stârneau foarte mult interes. Nu doar pentru că erau amândoi îmbrăcați cu splendidele costume în stil spaniol, cu panglici și fireturi de argint, ci mai mult pentru demnitatea de modă veche pe care o răspândeau în jurul lor.

Rafael salută politicos pe cele două doamne care treceau pe lângă ei. În timp ce pășea pe trotuar nu auzi suspinele și comentariile făcute cu răsuflarea tăiată. Ar fi fost surprins să știe că, de cum a sosit, acum zece zile, a fost principalul subiect de discuție pentru femeile din hotel.

Trăsăturile feței lui erau hotărâte, avea un maxilar pătrat, pomeți înalți, și ochi mari, de un cafeniu închis. Părul negru, mai lung decât cereau canoanele modei americane, îi depășea gulerul și îl purta pieptănat într-o parte. Măsura cam un metru nouăzeci, avea umeri largi, era musculos, dar mișcările îi erau simple. Nu doar frumusețea sa atrăgea atenția, ci și calmul reținut pe care îl răspândea. Toate aceste calități se înlănțuiau și-l făceau irezistibil pentru sexul frumos.

Cei doi bărbați se plimbau pe chei și priveau vasta întindere a fluviului Mississippi. Briza bătea dinspre apă, aducând puțină răcoare față de căldura închisă de la hotel. Rafael respiră adânc aerul proaspăt. Zâmbi pentru prima dată în acea zi, și spuse:

— Rio del Norte ar fi gelos pe acest puternic fluviu, nu-i așa, Pedro?

Bătrânul zâmbi:

— Si, prietene. Chiar dacă primăvara malurile iui nu se întind atât de departe.

Privind vapoarele care navigau pe râu, adăugă:

— Dacă am avea râuri navigabile acasă, n-ar mai fi nevoie să călătorim în locuri ca ăsta pentru mărfuri sau orice altceva; ar veni ele la noi.

Rafael oftă:

— Și eu mă simt obosit de această călătorie, Pedro. Pentru că veni vorba de treaba noastră, peste două zile vom primi mătăsurile de ia New Orleans. După aceea, eu aș spune să plecăm.

Pedro ridică întrebător din sprâncene:

— Cum rămâne cu profesoara pe care bunicul tău ne-a cerut s-o aducem? Încă n-am găsit persoana potrivită.

Rafael mormăi impacientat:

— Au fost câteva solicitante potrivite care au răspuns la anunț, dar tu găseai câte un cusur fiecăreia. Vrei să găsești perfecțiunea întruchipată, Pedro?

Expresia lui Pedro se menținu prietenoasă:

— Don Vicente avea câteva pretenții, iar eu încă n-am găsit femeia care să le satisfacă.. Nu pot să-mi dezamăgesc stăpânul, Rafael, lui îi datorez totul.

Rafael decise să nu se certe cu Pedro. Înțelese că prietenul său era prins în capcana animozității dintre bunic și nepot. Dădu afirmativ din cap:

— O săptămână, nu mai mult, Pedro; nu contează ce vrea Don Vicente. Nu vreau să ne prindă iarna aici.

Pedro acceptă cu blândețe. Bătrânul dorise de mii de ori ca acești doi oameni mândri, pe care el îi iubea, să poată trece peste neînțelegerile lor și să devină cu adevărat o familie, dar pierduse orice speranță. Don Vicente Martin Delgado era un spaniol mândru și se încăpățâna în greșeala să. Și-a făcut datoria de a-l crește pe băiatul fiicei sale, dar nu a putut accepta niciodată că acesta era pe jumătate comanș. Nu i-a arătat lui Rafael nici cea mai mică urmă de dragoste. Rafael simțise de la o vârstă foarte fragedă disprețul, iar amărăciunea lui a crescut cu timpul, formând o platoșă în sufletul său. Pedro vedea și se ruga lui Dumnezeu să-i trimită femeia potrivită pentru postul de profesoară. Probabil planul lui Don Vicente era de a găsi o soție pentru Rafael, acesta ar fi fost un semn că totuși ține la băiat. Apoi Pedro se gândi că bătrânul voia pur și simplu să aibă sub control încă o latură a vieții nepotului său.

 

*

 

Nici Sara, nici Fillette n-au găsit o soluție până miercuri, deși toată ziua s-au gândit numai la asta. Sara devenea din ce în ce mai agitată. Pentru scurt timp, se gândi din nou să-i contacteze pe membrii familiei din Savannah, dar înlătură această idee pentru că ar fi luat prea mult timp. Se dusese la bancă și încercase pe ascuns să ridice niște bani din contul tatălui său, dar i se spusese că fondurile lui sunt înghețate la ordinul lui Mr. Farber. Toate bijuteriile mamei sale erau încredințate lui Jonas Farber, astfel că nu putea nici măcar pe acestea să le vândă, pentru a obține banii care să o salveze. Seara, simți o cutremurătoare durere de cap, și refuză cina atunci când Fillette urcă să i-o aducă.

— O s-aduc ceva ceai, copilă, și prafuri pentru migrenă. Poa’ și ceva pâine abia coaptă. Tre’ să mănânci ceva, coniță. N-ai mâncat de luni.

Fillette o lăsă culcată în pat și se duse să aducă lucrurile promise. Când se întoarse, avea St. Louis Beacon împăturit pe tavă.

— A venit ziaru’, coniță. Poa’ că citești puțin, să-ți mai iei mintea de la necazuri.

Sara îi mulțumi cu o voce apatică și se ridică, punându-și tava în poală. Presără prafurile în ceai și sorbi încet în timp ce parcurgea titlurile. Era un articol despre furtună de vară care distrusese acum câteva zile hambarul unui fermier în Frenchtown, unul despre noul plan de îmbunătățire a străzilor din St. Louis, propus de primarul Page. Întorcând pagina, privi la noutățile din moda feminină, dar puțin îi păsa că negustorii lansau acum poșetele cu broderie pe mânere, cu șireturi și mici solzi albi de pește.

Termină ceaiul și se simți ceva mai bine, ca și cum prafurile i-ar fi domolit migrenă. Apoi, în timp ce răsfoia paginile rămase, ochii îi căzură pe un anunț și citi: OFERTĂ DE SERVICIU - FEMEIE. Letargia îi dispăru când citi în continuare: „Tânără femeie, singură, dorind să emigreze în provincia New Mexico pentru a lucra ca învățătoare pe o mare plantație. Apelați pentru întrevedere la Señor Pino, Southern Hotel”.

Mâinile lui Sara începură să tremure și citi anunțul încă de două ori. Inima îi bătea cu putere și viața i se întorcea treptat în trup. Aruncă ziarul de-o parte și coborî din pat. Provincia New Mexico! Acolo plecase să trăiască Maxwell. Fratele său îi scrisese despre frumusețea ținutului, cordialitatea oamenilor, despre cât de mult iubea Santa Fé. Sara ar fi dorit să plece să trăiască împreună cu fratele său, dar părinții luaseră în derâdere această idee. Era o tânără domnișoară bogată, trebuia să se mărite bine și să-și ia locul în societate, așa îi spuseseră. Apoi, acum doi ani, le sosise vestea morții lui Max. Partenerul fratelui său de ta o mină de argint îi scrisese trimițându-i condoleanțe și spunându-i cât de mult îi vorbise Max despre ea în cei trei ani de când îl cunoștea.

Dorința de a pleca la Santa Fé se reaprinse în Sara. Voia să vadă orașul și ultimul loc de odihnă al fratelui ei. Mutarea i-ar rezolva și problema aceasta, urgentă și fără ieșire aici. Doar dacă postul nu s-a ocupat, dacă i-ar putea convinge că ea e persoana potrivită pentru slujbă! Teama și speranța luptau în sufletul ei, în timp ce o suna pe Fillette.

Când Fillette intră în cameră, Sara era îngropată în garderobă, trăgând frenetic afară rochiile, una după alta.

Schimbarea stăpânei o ului pe Fillette.

— Ai înnebunit, coniță?

Sara o privi dintre haine și zâmbi spre ea:

— O, Fillette, s-ar putea să fiu salvată! Ajută-mă să găsesc o îmbrăcăminte mai sobră care să mă facă să arăt puțin mai matură. S-ar putea să am un interviu pentru o slujbă chiar mâine.

— Slavă Domnului! suspină servitoarea, venind lângă Sara. M-am tot rugat să se-ntâmple ceva. Acu’ las’ să mă uit eu, copiii O să faci o harababură-n garderoba asta, știu io mai bine ca tine ce-i aici. Dă-te ‘ napoi și spune-mi tot despre slujba pe care ai găsit-o.

 

*

 

Din momentul în care a părăsit casa din Carondolet Road în trăsura ei, joi dimineața, până a ajuns la Southern Hotel, pe Broadway, Sara a șovăit între îndoială și speranță. Repetase mereu în minte ce să-i spună acelui Señor Pino, în legătură cu aptitudinile ei. Educația ei era superioară celei uzuale, grație dragului ei prieten și preceptor, Master Filbert. Învățase în același timp cu Maxwell, pe când ar fi trebuit să se joace cu păpușile în camera copiilor. Îi deschisese lumea matematicii, a științei, a filologiei și a filosofiei, și găsise în ea un elev capabil. Chiar dacă nu vorbea spaniola fluent, era sigură că o putea învăța repede.

Vizitiul opri la ușa din față și o ajută să coboare.

— Nu știu cât am să stau, Joseph, spuse ea nervoasă.

— O să aștept până ieșiți, coniță. Nu vă faceți griji, spuse el binevoitor.

Servitorii din casa Clayton o adorau pe tânăra lor stăpână și întotdeauna le-a fost milă de acest copil singuratic, știind că părinții își găseau puțin timp pentru ea sau pentru fratele ei.

Odată intrată în hol, Sara se îndreptă spre o oglindă fixată în perete, pentru a se asigura încă o dată că arată prezentabil. Se hotărâse să se îmbrace xu o rochie de zi din muselină, de un albastru închis, cu mâneci scurte și bufante. Boneta cu boruri largi se asorta la culoarea rochiei, și n-avea nici o podoabă în afară de curelușa de culoare crem cu care era legată sub bărbie. O pelerină din muselină de culoare crem îi acoperea umerii, în ciuda zilei călduroase, completând ținuta ei sobră. Era sigură că părea să aibă câțiva ani mai mult și spera ca Señor Pino să nu-și arunce o privire prea atentă asupra ei și s-o găsească prea tânără.

Privind la ceasul agățat la piept, se îndreptă spre scări. Aseară trimisese o notă lui Señor Pino, cerând o întrevedere; ca răspuns, primise invitația de a se prezenta la ora zece, în această dimineață. Liniștea căpătată când aflase că postul nu fusese încă ocupat a fost d§ scurtă durată, toată noaptea făcându-și griji pentru felul în care Señor Pino va primi o persoană atât de tânără și lipsită de experiență.

Urcă cu pași hotărâți până la etajul a! doilea și găsi apartamentul căutat. Trase adânc aer în piept, bătu ia ușă și așteptă să fie primită.

Când ușa se deschise, Sara se trezi privind la pieptul larg și musculos al unui bărbat, vizibil prin cămașa descheiată până la talia zveltă. Pielea lui era de culoarea bronzului. Roși și dădu să se întoarcă. Bătuse la o altă ușă, cu siguranță. Nici un om decent n-ar fi răspuns la ușă în felul acesta.

— Îmi... îmi pare rău. Trebuie să fi gre...

— Señorita Clayton? se interesă el politicos, cu o voce adâncă. Scuzați-mi ținuta, por favor. Credeam că e servitoarea cu răcoritoarele. Știți, ați venit mai devreme.

Sara își luă privirea de la pieptul lui pentru a-i privi fața și o găsi Sa fel de tulburătoare. Avea un aer bărbătesc, ochii mari, căprui și gene la fel de lungi ca ale ei. Își simți limba urcată și gândurile i se învălmășiră.

— Eu... probabil am să mă întorc mai târziu, se bâlbâi ea, și dădu să se întoarcă.

Privirea lui hotărâta o făcea să se simtă ca un șoarece încolțit de un șarpe.

El zâmbi, arătându-și dinții albi și regulați, care scânteiau pe fondul feței puternic bronzate. Zâmbetul lui declanșă cele mai alarmante trepidații în stomacul ei.

— Nu-i nevoie să fugiți, señorita. N-am să vă mușc... promit, spuse amuzat, ca și cum i-ar fi citit gândurile.

Chiar atunci, un bărbat mai în vârstă, păși spre ușă.

— Oh, văd că ați sosit, Señorita Clayton.

Tânărul se-ntoarse și dispăru înapoi în cameră. Sara reuși să-și domolească respirația întretăiată la vederea tânărului.

— Señor Pino? întrebă Sara cu voce tremurătoare. Era îmbrăcat cu haină neagră și pantaloni împodobiți cu fireturi de argint, această ținută depășind așteptările ei.

El făcu o ușoară plecăciune și zâmbi.

— Si. Intrați, vă rog.

Se trase înapoi, pentru a-i permite să intre și observă privirea nesigură din ochii ei.

— Nu fiți supărată din cauza ținutei lui Rafael. Nu vă aștepta atât de devreme și găsește umiditatea din fermecătorul dumneavoastră oraș de-a dreptul inconfortabilă.

Sara își luă inima în dinți și păși înăuntru. Văzu cu coada ochiului cum bărbatul mai tânăr își îmbrăca haina. Chiar atunci sosi o servitoare cu o tavă, Señor Pino îi făcu semn să o pună pe măsuța joasă din fața canapelei.

— M-am gândit că poate veți vrea puțină limonadă, în timp ce discutăm despre post, explică el.

Sara se așeză, abia murmurând o mulțumire. Când bărbatul mai tânăr dispăru într-o cameră din spatele salonului, ea începu să se simtă mai bine. Señor Pino îi puse câteva întrebări generale despre familia și educația ei, și Sara găsi că e ușor să stai de vorbă cu acest om fermecător. El îi povesti câte ceva despre Hacienda Delgado, explicându-i că Don Vicente dorește să dea o educație de bază copiilor muncitorilor săi, și că preotul din Santa Fé a îmbătrânit prea tare pentru a mai fi în stare să-i învețe pe tineri.

— De asemenea, când copiii cresc destul de mari,. lucrează cot la cot cu părinții lor la hacienda. Dacă avem un profesor rezident, pot petrece câteva ore dimineața cu lecțiile, pentru ca în restul zilei să se ocupe cu treburile gospodărești.

— Don Vicente trebuie să fie un om generos, dacă angajează o învățătoare pentru acești copii, când ar putea să n-o facă, comentă ea sfios.

Auzind un râs imprudent, își ridică privirea și-l văzu pe bărbatul tânăr stând în cadrul ușii salonului și uitându-se la ei. Era mai prezentabil acum, în cămașa încheiată și cu haina pe el. Cu toate acestea, tremurul stomacului îi reveni.

— Muncitorii lui îl adoră, señorita. Este foarte bun cu ei, spuse Rafael și se opri lângă scaunul înalt.

Sara se simți din nou sufocată de prezența sa și întrebă nervos:

— Și dumneavoastră lucrați pentru Don Vicente?

Buzele lui senzuale se strâmbară într-un surâs cinic:

— Si, dar probabil cu mai puțin devotament.

Señor Pino își ridică privirea spre tânăr și se-ncruntă ușor.

— Nu mi-am dat seama că Rafael nu s-a prezentat. Este nepotul lui Don Vicente, Don Rafael Esteban Delgado.

Ea încuviință din cap și se miră de tonul tânărului, dar nu insistă, pentru că acesta o privise într-un mod care-i provocă un tremur în tot corpul. O făcea să se simtă atât de ciudat, încât nu mai era sigură că-și dorește câtuși de puțin postul. Singurul lucru care o opri să vorbească era conștiința faptului că acasă o aștepta Jonas Farber.

Señor Pino se întoarse la discuția lor.

— Dacă ne decidem să-ți oferim acest post, señorita, cât de curând ați putea fi gata să călătoriți?

— Mâine, spuse ea fără ezitare.

Sprâncenele lui Señor Pino se ridicară, dar el spuse afabil:

— Foarte bine. Vom trimite un mesager la dumneata acasă cu răspunsul, azi după-amiază, la ora trei.

Señor Pino se ridică și aduse un toc și hârtie, cerându-i să-și scrie adresa. După ce făcu aceasta, Sara îi mulțumi și el o conduse la ușă. Simțea privirea tânărului arzându-i spatele.

 

*

 

Rafael și Pedro stăteau față în față în sufrageria hotelului și-și luau prânzul. Fiecare era pierdut în propriile gânduri, în timp ce-și mestecau friptură cu legume.

Rafael nu și-o putea scoate din minte pe Señorita Clayton, ceea ce-l irita. Simțea în adâncul sufletului ceva tulburător, un fior pe care-l credea de mult mort. Era atât de tânără și frumoasă, cu fața ei perfectă și cu ochii albaștri ca cerul de acasă, în timpul verii. Presupunea că pielea ei albă era ceea ce îl fascina, pentru că femeile din ținutul său erau măslinii. Silueta ei era plină de grație și-l chinuia dorința de a o strânge în brațe. Por Dios! Era ceva timp de când nu se mai culcase cu o femeie, și era pe cale să devină aproape sentimental în privința acestei fete străine. Dar avea ceva care-l făcea să dorească s-o protejeze. Era o inocență... o vulnerabilitate. Se încruntă și-și atacă friptură cu înverșunare.

Și gândurile lui Pedro erau tot la Sara. Era exact ceea ce Don Vicente îi ceruse să găsească: frumoasă, inteligentă, de familie bună. Dar, indiferent de judecata bătrânului, Sara ar fi o soție perfectă pentru Rafael și o excelentă stăpână pentru Hacienda Delgado. își ridică privirea spre Rafael.

— Cred că Señorita Clayton e o bună alegere, ce zici?

Rafael continuă să mănânce și ridică din umeri:

— E poate prea tânără.

— Avem nevoie de cineva tânăr să facă această călătorie, prietene. Și să facă față tinerilor ei protejați. Câtă vreme nu are familie, nu va tânji după casă ei, sublinie el. Cred că e foarte*trist că fratele ei a mur;it în puțul ăia de mină. Îmi amintesc accidentul.

Rafael încuviință, dar refuză să se lase copleșit de milă.

— Vorbește foarte puțin spaniolă, Pedro. Cum are să-i învețe ceva pe copii?

— Pot să-ți spun că-i inteligentă și-are să învețe repede. Am s-o învăț în timpul călătoriei. Până să ajungem la Santa Fé are să vorbească destul de fluent.

Pedro era nedumerit de comportamentul lui Rafael. Chiar ieri se plânsese că Pedro era prea critic față de candidate.

— Fă cum vrei. Pentru mine n-are nici o importanță, spuse Rafael. Don Vicente ție ți-a încredințat sarcina asta, nu mie.

Pedro zâmbi împăciuitor.

— Știa că ai să fii destul de ocupat cu transportul de marfă, Rafael, și nu voia să-ți dea bătăi de cap. Atunci e stabilit. Am să trimit un mesager acasă la señorita azi după-amiază, ca să-i cer să fie gata de plecare mâine la prânz.