De un milion de ori maine de Marylee Anderson
Capitolul 1
Eu sunt de vină, se dojenea Celie Mason, în timp ce urca treptele alunecoase ale casei sale de gresie restaurate.
Se părea că era singura care presupusese că zefirul de primăvară care îmbălsămase oraşul Boston în ultimele două zile avea să dureze până în weekend. În seara aceea, toţi cei pe care-i întâlnise în drum erau înfofoliţi cum se cade, cu paltoane şi ghete, complet pregătiţi pentru viscolul care învăluia oraşul la oră de vârf.
Degetele de la picioare o usturau cu furie, în timp ce-şi scutura de pe pantofi zloata închegată. În momentul când păşi în casă, ar fi dat averea familiei pentru o ceaşcă de ceai fierbinte. Vrabia mălai visează: la prânz, o văzuse pe
Shannon, colocatara ei, îmbarcându-se într-un avion cu destinaţia Nassau. Astă seară, casa avea să fie pustie.
Dârdâind, Celie formă cifrul pe tastatura încuietorii electronice de la uşa din faţă. După ce intră în hol, uşurarea produsă de primitorul zid de căldură i se risipi când auzi inconfundabilul bolborosit al apei prin ţevi.
— Iarăşi...! murmură ea, lăsându-şi jos servieta şi aruncându-şi din picioare pantofii uzi.
Intră grăbită în spălătorie. După ce dezgropă o cheie din trusa de scule, forţă valva principală în sens opus acelor de ceasornic, până când şuvoiul slăbi la câteva picături.
Adio, ceai. O ţeavă spartă cu două săptămâni în urmă dovedise concludent imposibilitatea de a găsi un instalator vinerea seara.
Gândeşte cu optimism, îşi spuse Celie. Când Crăciunul bătea la uşă, poate reuşea să mituiască pe cineva ca să lucreze contra unei sume triple. Poate că, de data asta, stricăciunile cauzate de apă tencuielii de pe pereţi şi tavan aveau să fie minime. Da, şi poate că Santa Claus exista cu adevărat.
În living, Celie aprinse o lampă, apoi îşi scoase impermeabilul ud leoarcă. Ridică privirea, când deasupra trosni o scândură.
— Shannon? strigă ea, amintindu-şi prea târziu că în casă nu mai era nimeni.
Peste bubuiturile pulsului în urechi, ascultă paşii de deasupra, încercând să se hotărască dacă să fugă sau să se ascundă.
Panica o încremeni în loc. Neputând face altceva, se rugă ca intrusul să nu fie înarmat.
Ca într-un film de groază, timpul părea să fi încetinit ca melcul. Neîndrăznind să respire, văzu apărând un picior desculţ, apoi încă unul, urmate de pulpele musculoase, propriul ei halat de baie galben, un piept robust şi, în sfârşit, chipul.
Mark Edwards. Recunoaşterea îi risipi frica, înlocuind-o cu o reacţie şi mai neliniştitoare. Părea mai înalt decât şi-l amintea, deşi o parte logică a creierului ei îi atrăgea atenţia că era firesc, întrucât acum stătea în faţa lui desculţă.
Ceea ce nu-şi putea explica era reacţia provocată de el, care şi acum părea la fel de intensă ca prima oară când se cunoscuseră.
Mark se opri pe palier, pentru a-şi pune un al doilea prosop peste părul negru, tuns milităreşte.
— Ai uitat să plăteşti apa, Celie?
Neluând în seamă valul de senzaţii care o străbăteau, încercă să se adune. Deja îşi pierduse o dată capul după el şi petrecuse ultimele trei săptămâni căutând să-şi revină. Se mândrea că nu făcea niciodată aceeaşi greşeală de două ori – oricât de ispititoare ar fi fost.
De asemenea, fusese învăţată încă din copilărie să-şi păstreze calmul şi stăpânirea de sine, indiferent de împrejură îi – dar, în pofida educaţiei primite, acum îi amorţise mintea. Incapabilă să se concentreze asupra nici uneia dintre zecile de întrebări ce i se învârteau prin cap, răspunse cu o expresie tâmpă:
— Am închis valva principală.
Zâmbetul lui îi făcu inima să bată de două ori mai repede. Indiferent cât de hotărâtă era să nu se mai gândească la ele, amintirile din săptămâna petrecută împreună îi inundau mintea.
Eşuând jalnic în încercarea de a-şi păstra calmul, se concentră asupra unui subiect mai puţin tulburător decât bărbatul care stătea atât de aproape, încât părea să ocupe tot restul camerei. Privi încruntată covorul, sub picioarele lui goale.
— Îmi faci apă pe Aubusson.
Zâmbind, Mark se retrase pe prima treaptă, petrecându-şi prosopul pe după gât.
— Scuză-mă.
Celie încercă să-şi organizeze întrebările ce i se îmbulzeau în minte, dar în timp ce dibuia după una pe care s-o pună mai întâi, hotărârea de a rămâne cu privirea aţintită spre chipul lui i se risipi lamentabil.
Nu putea să nu-i observe pe umeri urme ale bronzului pe care-l dobândise în timpul croazierei de Thanksgiving, când se cunoscuseră. Privirea îi trecu peste stomacul lui musculos şi pe marginea prosopului, înainte de a se reculege, revenind cu atenţia spre faţa lui. Ochii albaştri spuziţi cu aur licăreau, ca şi cum i-ar fi putut citi toate gândurile confuze ce i se rostogoleau prin minte.
Cu ani în urmă, îşi perfecţionase arta de a-şi ascunde emoţiile, orice s-ar fi întâmplat. Dar înfăţişarea lui Mark
Edwards se vădea a fi mai tulburătoare decât orice.
Desigur, avea o explicaţie logică pentru felul cum răsărise nepoftit în livingul ei. După ce o auzea, avea să poată aprecia şi rezolva mai uşor situaţia.
Când văzu că nu părea dispus să dea nicio explicaţie, îl întrebă de-a dreptul:
— Ce faci aici?
— Mă uit la tine. Arăţi superb.
Îşi putea imagina. Conştientă că vântul îi despletise coada franţuzească, ridică o mână, pentru a-şi netezi părul ciufulit.
Oprindu-se la jumătatea mişcării, împinse în schimb o şuviţă rebelă care i se lipise de obraz, spunându-şi că nici felul cum arăta ea şi nici gândurile lui Mark nu aveau legătură cu situaţia.
Stânjenită de privirea lui care o măsura din creştet până-n tălpi, îşi înfrână imboldul de a-şi netezi fusta de mătase verde ca smaraldul, pătată de ploaie. Intrase în casa ei neinvitat şi, dacă avea un dram de minte, avea să-l dea afară, în noaptea rece de iarnă, aşa cum era, cu pieptul gol.
Dar, îşi reaminti Celie, dacă ea ar fi avut cât de cât minte, Mark nici nu s-ar fi aflat acum în livingul ei. Nici în ruptul capului nu s-ar fi îmbarcat pe vasul acela de croazieră, cu trei săptămâni în urmă, nu i-ar fi adresat niciun cuvânt în lumina zorilor, nu şi-ar fi pierdut capul şi nu i-ar fi promis prosteşte că avea să se mărite cu el.
Ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile, Mark zâmbi. Celie avu nevoie de tot autocontrolul ei, pentru a nu-i răspunde asemenea, pentru a nu-şi aminti săptămâna de mici dejunuri, prânzuri, cine şi toate celelalte momente plăcute intermediare pe care le împărtăşiseră.
Blestemându-şi capacitatea de a-şi aminti până şi cele mai mărunte detalii, repetă întrebarea:
— Ce cauţi aici?
— La Boston?
Dacă nu i-ar fi adresat acel zâmbet plin de sine, ar fi fost gata să jure că trăgea de timp. Pentru moment, hotărî să-i facă jocul, oricare ar fi fost.
— În casa mea. În baia mea.
În viaţa mea.
— Mi-a deschis Shannon, azi dimineaţă, m-a poftit să folosesc în voie frigiderul, televizorul, tot ce voiam. A
uitat să menţioneze că ai probleme cu instalaţiile.
Dându-şi seama că ar fi trebuit s-o suspecteze din capul locului pe prietena sa, cu apucăturile ei de combinatoare.
Celie îşi înghiţi un oftat.
— Am condus-o la aeroport, acum câteva ore. Cred că a uitat să precizeze că te lăsase aici. Şi n-avem nicio problemă.
Acum câteva săptămâni, s-a spart o ţeavă, aşa că, ajungând acasă şi auzind cum curgea apa, am crezut că iarăşi a plesnit. Niciun moment nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai întâi în baie.
Nu-i venea să creadă că-şi auzea propria voce prezentându-şi scuzele. La urma urmei, el îi violase ei domiciliul.
Mark nu-i lăsă timp să-l informeze asupra acestui fapt.
— Shannon a spus că nu ajungi niciodată acasă înainte de ora şase. M-am gândit să fac un duş şi, când soseai la cină, să te aştept gata îmbrăcat.
Zâmbetul lui o ispitea să se scuze din nou. Dacă ar fi fost bondoc, burtos şi chel, Celie ar fi putut face faţă mai uşor situaţiei. Cu cât se uita mai mult la el, cu atât îi era mai greu să se concentreze asupra propriilor ei răspunsuri. Oare exista vreun mod elegant să invite pe cineva afară din casa ei? Nu-i venea în minte niciunul şi se pomeni din nou dându-i ea lui explicaţii, nu invers:
— Centrul de Resurse s-a închis mai devreme, din cauza vremii.
Mark porni spre ea – iar Celie, neştiind ce să facă, îşi auzi vocea trăncănind despre viscolul anunţat, despre felul cum ea nu auzise buletinul meteorologic, cum se bălăcise prin zăpadă şi zloată cale de trei kilometri, de la serviciu până acasă.
Continuând să surâdă, Mark îi luă trenciul pe care-l ţinea strâns la piept şi îl lăsă să cadă pe jos. Luându-şi prosopul de la gât, începu să-i şteargă părul cu el.
Apropierea dintre ei îi arunca simţurile în plin tumult.
Pielea lui Mark emana mirosul propriului ei săpun din baie. Îi simţi respiraţia adiindu-i pe obraz, când îi înfăşură umerii în prosop, trăgând de capetele acestuia pentru a o apropia şi mai mult, până nu-i mai despărţiră decât vreo câţiva centimetri.
Deşi trecuseră cinci săptămâni de când îl sărutase.
Celie îşi amintea bine gustul gurii lui Mark, îşi amintea senzaţia buzelor lui peste ale ei. Amintirea o făcu să ridice capul, chiar în timp ce prin minte îi vuia avertismentul de a-l respinge.
Situaţia scăpa de sub control, la fel cum se întâmplase şi la bordul navei. Numai că acum nu mai era într-o croazieră de celibatari; se afla la ea acasă, în Boston.
— Mark, stai...
Îşi rezemă palmele de pieptul lui, dar înainte de a apuca să-l împingă, Mark îi captură mâinile cu ale sale.
— Am aşteptat, şopti el. Trei săptămâni nesfârşite.
Douăzeci şi una de zile nefericite. Cinci sute şi nu ştiu câte ore singuratice.
Ştia că ar fi trebuit să se împotrivească, ştia că, dacă ar fi făcut-o, îi dădea drumul imediat, dar intensitatea privirii lui o făcea să uite de tot ceea ce se cuvenea. Parcă din proprie iniţiativă, pielea înfrigurată i se apropie de căldura trupului lui.
— Mi-a fost dor de tine, continuă Mark, cu vocea ca o mângâiere care o îmbia să se apropie şi mai mult.
Îi scoase jacheta de pe umeri şi o lăsă să cadă pe podea, în timp ce-şi îndrepta atenţia spre nasturii sidefii ai bluzei ca ivoriul.
— Ai să faci pneumonie, dacă nu-ţi scoţi hainele astea ude.
Trebuia să existe vreun răspuns cu care să-l expedieze, dar prin minte nu-i trecea niciunul, în timp ce căldura scursă din degetele lui îi impregna pielea umezită. Îi vedea pulsul, în adâncitura gâtului, bătând la fel de repede ca al ei. Buzele lui îi treceau peste păr abia atingându-l, iar Celie ştia că, dacă ridica doar cu încă un centimetru capul, avea să-i întâlnească sărutul. Şi să-l sărute la rândul ei.
Iar atunci, ar fi fost pierdută fără speranţă, învinsă de aceeaşi furtună emoţională care o adusese din capul locului în această situaţie, o situaţie pe care crezuse că o ţinea bine sub control – până când apăruse din nou Mark, coborând scara.
Îşi trecu degetele de-a lungul claviculei ei.
— Ai piele-de-găină. Tremuri.
Tremura – nu de frig, ci din cauza unei stări dureros de conştiente care o împiedica să facă lucrul cel mai raţional, să se distanţeze, fizic şi afectiv. Încă un minut doar, îşi făgădui Celie, să-i savureze ridicările şi coborârile pieptului sub obrazul ei, bătăile inimii sub mâinile ei.
Descheindu-i în sfârşit bluza, Mark i-o scoase şi o aruncă în lături, după care îi înveli umerii cu prosopul, ca într-un şal.
— Ia pe tine ceva cald şi uscat.
O propunere foarte logică, la care ar fi trebuit să se gândească ea însăşi, în loc de a-i cădea în braţe. Adică, îşi dădu seama Celie în timp ce se retrăgea, exact lucrul pe care fusese cât pe ce să-l facă.
Hotărâtă să-şi redobândească avantajul, strânse în pumni prosopul, încercând din nou să afle răspunsul la întrebare.
— Încă nu mi-ai explicat ce cauţi aici.
— E Crăciunul.
— E aproape Crăciunul.
Îşi luă de jos bluza şi haina.
— Mi-ai spus că nu termini până la primăvară.
— Azi dimineaţă am acostat în doc, pentru reparaţii de urgenţă.
Celie apropie şi mai mult marginile prosopului, când observă că Mark părea fascinat de tivul dantelat al sutienului ei.
— Asta tot nu-mi explică...
— Mi-e imposibil să port discuţii tehnice, când tu stai în faţa mea pe jumătate dezbrăcată.
Invitaţia ascunsă după cuvintele şi surâsul lui complice o făcea să se simtă cuprinsă de febrilitate, o fierbinţeală mult prea puternică pentru a o pune pe seama eficientului sistem de încălzire centrală al casei. Scuzându-se, urcă grăbită scara, înainte de a comite cine ştie ce imprudenţă.
În oglinda din dormitor, în timp ce-şi împletea cu mişcări smucite părul în obişnuita ei coadă franţuzească.
Celie observă că lapoviţa îi ştersese machiajul. Pielea ei palidă fusese desigur învineţită adineaori, când intrase, deşi acum avea obrajii străbătuţi de dâre roşii.
Nu mai roşise de ani de zile. Din cauza enervării, îşi spuse ea, sau dintr-a fricii. Poate chiar a unei combinaţii între amândouă. O luase pe nepregătite, cum era şi firesc, pentru orice bărbat care ar fi apărut coborând scara din casa ei, pe jumătate gol. Dar, în fond, ar fi prins-o la fel de nepregătită şi dacă se ivea îmbrăcat în uniformă de camuflaj.
Îl auzi intrând în baie şi închizând uşa. Între timp, ar fi trebuit ca pulsul şi raţiunea să-i fi revenit la normal, din moment ce nu mai era ameninţată de prezenţa unui intrus. Şi totuşi, se simţea nesigură pe sine, deloc pregătită să se confrunte din nou cu Mark.
Poate-ar fi fost mai bine să formeze 911 şi, la sosirea poliţiei, să susţină că nu-l cunoştea. Alungă imediat ideea, ca pe cea mai laşă soluţie pe care şi-ar fi putut-o imagina.
În plus, probabil că avea la el telegrama pe care i-o trimisese, ca dovadă irefutabilă a minciunii ei, poliţia ar fi expediat cazul ca pe un conflict casnic, iar ea tot cu Mark pe cap ar fi rămas.
Ca să împrumute expresia favorită a bunicii sale, în loc de a sări gardul, trebuia să ia taurul de coarne.
Avea să coboare la parter şi să bea un ceai. Apoi, cu uzul raţiunii restabilit, urma să rezolve totul ca pe o reîntâlnire între doi buni prieteni care trecuseră cândva printr-o perioadă deosebită, dar acum se mulţumeau doar cu amintirile – amintiri la care refuza să se gândească, pe moment, ştiind că avea timp mai târziu pentru asta.
Mark trebuia să fi avut un motiv de a veni la Boston şi, după ce-l afla, putea să rezolve situaţia într-un mod satisfăcător pentru amândoi.
Peste câteva minute, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de lână roşie şi un pulover asortat, coborî în fugă scara, oprindu-se pe drum să deschidă valva principală de apă, înainte de a intra în bucătărie. După ce dădu drumul la radio, umplu cu apă o ceaşcă şi o puse la încălzit în cuptorul cu microunde, după care începu să privească pe fereastră fulgii de zăpadă suflaţi de vânt prin noapte.
Îmbrăcată numai cu un impermeabil necăptuşit şi o pereche de pantofi decupaţi la vârfuri, înfruntase viforniţa şi supravieţuise. Cu siguranţă, avea destul curaj ca să se descurce cu un oaspete nepoftit, tratându-l cu politeţea cuvenită în timp ce-l conducea la uşă.
— E foarte drăguţ aici.
Cuvintele încete ale lui Mark o făcură să tresară şi, răsucindu-se în loc, aproape se ciocni de el. Cu un interes pe care nu şi-l dorea, observă cum îi accentua constituţia atletică uniforma albastră de gală a Marinei. Jucase fotbal la Annapolis, îi spusese, iar Celie se îndoia că de-atunci mai pusese pe el măcar un gram în greutate. Numai după reţeaua fină a ridurilor de la colţurile ochilor se observa că avea aproape patruzeci de ani.
Conştientă că tensiunea neliniştitoare pe care crezuse că şi-o astâmpărase o cuprindea din nou, intră în rolul gazdei ireproşabile.
— Pot să-ţi ofer o ceaşcă de ceai?
— O cafea, dacă ai.
Mulţumită de diversiune, Celie îşi făcu de lucru cu pregătirea unei căni de nes, înainte de a umple globul cu ceai, pentru a-l cufunda în propria ei ceaşcă de apă fierbinte. Ducând ambele băuturi pe masa din bucătărie, îi făcu semn să se aşeze.
Îi oferi frişcă şi zahăr, privind apoi cum îşi punea în cafea peste măsură de mult din amândouă. Aşezându-se pe scaunul din faţa lui, începu să-şi amestece ceaiul, în timp ce-l aştepta să vorbească. Acum, când se purtau ca doi adulţi raţionali, urma să afle de ce venise şi ce voia.
La bordul navei, Mark nu ştiuse că familia ei avea în
New England proprietăţi mai întinse decât ar fi părut posibil din punct de vedere legal. Ce-o fi aflat în ultimele săptămâni, mai ales după ce Celie semnase telegrama şi cu al doilea nume al ei de familie – Hargrave – nu avea de unde şti. Nu părea genul care să ceară o răscumpărare pentru a se pierde în ceaţă, dar, la o adică, Celie mai fusese amăgită şi înainte.
Îşi dorea să nu fi fost atât de suspicioasă. Pe navă, îl considerase diferit de toţi ceilalţi. Acum, oricât o durea să-şi schimbe părerea, nu mai era atât de sigură. Se hotărî să-şi formuleze cu prudenţă întrebările.
În timp ce se întreba cum să abordeze subiectul, Mark vorbi în sfârşit:
— Te invit la cină în oraş.
Stingherită, puse ceaşca la loc pe farfurioară. Cum se putea purta ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat? Dacă pe ea ar fi acceptat cineva s-o ia de soţie, pentru ca apoi să-i telegrafieze că se răzgândise, i-ar fi cerut explicaţii, turbând de furie.
— Shannon mi-a sugerat un local.
Îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonilor, extrase din el o hârtiuţă şi citi cu voce tare:
— The Upper Crust.
Era firesc ca vecina ei de apartament să aleagă cel mai romantic restaurant din oraş, probabil singurul de pe tot continentul unde încă mai cânta un violonist printre mese. Era o ascunzătoare intimă pentru îndrăgostiţi, deloc potrivită pentru doi oameni care se cunoscuseră, trăiseră câteva momente vrăjite împreună, iar acum îşi luau rămas bun.
Cel puţin, ea şi-ar fi luat rămas bun.
Poate că telegrama fusese prea vagă. Trebuia să se asigure neîntârziat că Mark înţelegea că totul se terminase, că pur şi simplu se lăsase luată de val şi îşi lăsase gura s-o ia pe dinainte, înainte de a fi apucat să-i analizeze şi să-i respingă propunerea.
Cu siguranţă, îi fusese mai uşor să scrie un discurs de rămas bun pe o foaie de hârtie albă. Neputând găsi un preambul plin de tact, se hotărî să atace subiectul pieptiş:
— Nu trebuia să vii.
— Nu? De ce?
Aşteptându-se la o ripostă înverşunată, Celie nu putu decât să-l privească mută. Se exprimase dureros de clar, în telegramă, având mare grijă la alegerea cuvintelor limitate numeric, pentru ca Mark să înţeleagă fără umbră de îndoială că nu aveau niciun viitor împreună.
— Am petrecut atâtea sărbători la bordul vapoarelor şi al submarinelor, încât le-am pierdut numărul, spuse el.
Azi dimineaţă, când submarinul a intrat târâş-grăpiş în port, mi s-a părut un vis adeverit, să putem petrece împreună primul nostru Crăciun.
Ar fi trebuit să-şi dea seama că un om aşa de ambiţios încât să escaladeze cu atâta repeziciune ierarhia militară nu putea fi făcut prea uşor să se răzgândească.
Înghiţindu-şi nodul de panică din gât, se strădui să vorbească pe un ton indiferent:
— Nu voi... nu vom petrece nimic împreună. Ţi-am explicat clar în telegramă.
— Ce mi-ai explicat?
Va să zică, avea de gând s-o târască peste tăciuni aprinşi, silind-o să recunoască faptul că acţionase sub imperiul unui impuls. Avea să-i pretindă scuze şi, probabil, ceva pe deasupra, ca să-i aline orgoliul rănit.
Celie ştia că merita scuzele.
— În legătură cu noi, spuse ea. Cu mine, vreau să zic.
În legătură cu greşeala pe care am făcut-o când am acceptat să ne căsătorim.
Se opri, dându-i ocazia să obiecteze, s-o contrazică, să-i spună cât de dureros îl lovise.
Când colo, Mark nu făcu decât să stea privind-o tăcut, timp de câteva momente, până când Celie se simţi obligată să continue.
— M-am simţit minunat, dar aşa ceva e firesc într-o croazieră de plăcere. Nu trebuia să ne gândim la căsătorie, necum să ne mai şi închipuim că ne îndrăgostiseră în într-o săptămână. Nimeni nu se îndrăgosteşte la prima vedere.
Mark bău din cafea, privind-o lung pe deasupra ceştii, înainte de a răspunde:
— Vorbeşte numai în numele tău.
Îi simţea refuzul îndărătnic de a ceda, ceea ce făcea să i se frângă inima.
— Cred că pot vorbi în numele amândurora. Pasiunile se şterg, iar în afară de asta, nu mai avem nimic în comun.
— Te iubesc.
— Nu mă... Nu te...
De ce nu era în stare să vorbească elegant şi succint, în loc de a se bâlbâi ca un copil cu limba împiedicată? Îşi impuse să soarbă din ceai, lăsându-şi timp să redevină raţională, înainte de a încerca din nou o explicaţie.
— N-am stat împreună decât o săptămână, Mark. Nici nu mă cunoşti cu adevărat.
— Te iubesc.
Gâtul i se contractă, făcând imposibil orice răspuns.
Refuza să se gândească, măcar, la cuvintele lui. Dragostea la prima vedere nu exista – cel puţin, nu în viaţa ei.
— Ţi-a îngheţat inima, Celie? întrebă el, tărăgănat. Sau numai picioarele?
Poftim, ea încerca să expună detaliat o decizie raţională, iar lui îi ardea de calambururi! Reuşi să zâmbească, dar fără a-i putea înfrunta privirea atât de directă.
— Niciuna, nici alta. Ceea ce s-a întâmplat între noi a fost frumos, dar a trecut. Îmi pare rău că ai făcut atâta drum. Ar fi trebuit să dai mai întâi un telefon.
— Am dat, azi dimineaţă. Plecaseşi deja la serviciu, iar
Shannon mi-a promis că avea să-ţi spună...
— Nu mi-a spus.
— Şi i s-a părut minunat că făcusem atâta drum ca să petrec Crăciunul cu logodnica mea.
— Fosta logodnică, îl corectă Celie, puţin cam prea repede.
Ştiind că inspiraţia lui adâncă era, cel mai probabil, preludiul unei discuţii în contradictoriu, se repezi să i-o zădărnicească înainte de a începe:
— Acordul meu de a te lua de soţ a fost impulsiv. Prea mult vin, prea multă lumină a lunii... Îmi pare rău, crede-mă.
Am trimis telegrama a doua zi după plecarea ta, ca să-ţi poţi vedea liniştit de treburi.
Strâmbându-se la adresa propriilor ei cuvinte, îşi ţinu respiraţia, aşteptându-i izbucnirea inevitabilă. Mai avusese de-a face cu orgolii masculine lezate destul de des ca să prevadă o asemenea reacţie, deşi ultimul lucru pe care-l dorea era să-l rănească. Nu vedea niciun motiv ca Mark să aibă de suferit în urma deciziei ei pripite.
— Mi-ai trimis o scrisoare în genul ălora care încep cu
„Dragă John”?
Neîncrederea amuzată din tonul lui o făcu să clipească din ochi, posibilitatea de a nu fi primit telegrama descumpă nind-o complet pentru câteva secunde. Deşi aşa ceva ar fi justificat sosirea-surpriză şi lipsa indignării, mai însemna şi că venise la Boston fiindcă o dorea sincer, nu în căutarea unei compensaţii, aşa cum făcuseră alţi bărbaţi din trecutul ei. Deşi n-ar fi avut de ce să conteze, faptul că nu urmărea o răscumpărare o mulţumea atât de mult, încât fu nevoită să-şi muşte obrazul pe dinăuntru, pentru a-şi stăpâni zâmbetul de uşurare.
— Ţi-am scris ca să-ţi spun că nu avem niciun viitor împreună.
Întrucât intenţionase să-şi prezinte raţionamentul într-un mod practic, fu surprinsă să audă că vocea îi suna cu blândeţe, aproape cu nostalgie. Îşi drese glasul.
— Am avut destul timp de gândire, în ultimele câteva săptămâni. Pur şi simplu, nu ne potrivim unul cu altul.
Ştiu că ai să-ţi găseşti pe altcineva.
Pe ultimele cuvinte, zâmbetul i se crispă puţin, dar învăţase de mult să-şi izoleze sentimentele de deciziile pe care trebuia să le ia.
— O fiinţă mai potrivită, adăugă, când Mark nu spuse nimic.
Mark îşi învârti în cană ultimele picături de cafea.
— Ţi-ai găsit pe altcineva?
I-ar fi fost atât de uşor să dea din cap, punând capăt discuţiei.
— Nu există nimeni altcineva, îşi auzi ea propria voce zicând, înainte de a fi avut timp să cedeze ispitei.
— Nu se poate să te fi gândit prea mult timp la hotărârea luată, dacă mi-ai scris a doua zi după ce am plecat.
De trei săptămâni, nu se gândea la nimic altceva, dar ştia că era mai bine ca unele lucruri să rămână nerostite.
— Asta-i prima oară când îmi regret lipsa unui trecut cu pedigree, spuse el.
Remarca lui o ustură. Cum de nu putea să înţeleagă că atitudinea ei fusese bazată pe logică, nu pe bani sau pe lipsa acestora. Când îi văzu muşchii fălcilor încordându-se, ţinu ceaşca în ambele mâini, pentru a nu-l atinge, să-i alunge durerea pe care i-o pricinuise.
— Situaţia asta nu are nicio legătură cu trecutul tău, nici cu al meu.
— Atunci, cu ce are legătură?
Dacă s-ar fi aşteptat la tot ce putea fi mai rău, prevăzându-i sosirea, ar fi memorat câteva motive temeinice. Acum, se pomeni bâjbâind să găsească măcar unul.
— Faptul că doi oameni nu-şi pot clădi o căsnicie numai pe baza atracţiei sexuale.
— Atracţie sexuală, îi repetă el cuvintele, prelungindu-le ca şi cum asta l-ar fi ajutat să înţeleagă; expresia lui încruntată arăta clar că nu înţelegea deloc. Săptămâna pe care am petrecut-o împreună a însemnat ceva pentru tine?
Bucătăria părea să devină tot mai mică şi mai călduroasă cu fiecare minut. Ce-o fi făcut-o să creadă că puteau discuta problema la o ceaşcă de ceai? Mark era pe punctul de a o sili să execute un striptease emoţional.
Bunica ei i-ar fi spus să ridice din umeri, să-i ureze numai bine şi să-l expedieze. Dar Celie ştia că îi datora măcar adevărul. Chiar dacă i-ar fi fost mai uşor să vorbească rămânând cu privirea în ceaşca de ceai, făcu un efort să-i privească ochii mărginiţi cu gene negre.
— În acele momente, a însemnat totul, dar privind retrospectiv, îmi dau seama că trebuie să fi fost amorezată, şi nimic mai mult. Probabil aveam nevoie de o schimbare în viaţa mea şi mi-ai fost la îndemână...
Se opri, întrucât cuvintele sunau jalnic. Cum ar fi putut
Mark înţelege că, la îmbarcarea pe vasul de croazieră, azvârlise cât colo orice prudenţă, iar aceasta îi revenise din plin în momentul când luase avionul înapoi spre Boston?
— O distracţie nemaipomenită şi nimic mai mult?
Celie tresări, deşi versul pe care-l parafrazase rezuma momentul mult mai bine decât reuşise ea.
— Cam aşa ceva.
— Şi, fără a-i acorda nicio şansă, eşti sigură că mariajul nostru ar eşua.
Neştiind ce altceva să spună, se bază pe un vechi clişeu:
— Zi-i intuiţie feminină, dacă ţii neapărat.
Muşchii umerilor i se umflau de încordare. Dacă Mark îi mai cerea şi alte motive, nu avea niciunul. În pofida a ceea ce desigur credea el, nu fusese o decizie luată iraţional, sau fără sacrificii. La bordul navei, îşi ascultase inima. În lumea reală, o guverna mintea.
Când Mark nu mai spuse nimic, Celie îi întinse mâna, detestând stângăcia gestului dar hotărâtă să păstreze despărţirea la un nivel impersonal.
— Îţi doresc numai bine, Mark.
Mark îi privi mâna, apoi clătină din cap.
— Mă pot gândi la alte moduri de a ne lua rămas bun, mai potrivite.
Era clar că discuţia luase sfârşit. Evitând atât întrebările neformulate, cât şi suferinţa din ochii lui, Celie se ridică, strânse ceştile şi le duse la chiuvetă.
Mark o urmă. În timp ce o privea clătindu-le, aşteptă să închidă apa, pentru a vorbi:
— Îmi dau seama că te-am deranjat. Permite-mi să te invit la cină; măcar atâta pot face.
Celie întrezări o şansă de a se retrage cu demnitatea intactă. Admirându-i gestul, zâmbi, în timp ce-şi ştergea mâinile pe un prosop de în, de astă dată judecând înainte de a vorbi.
— Mark, eu sunt cea care-ţi datorează scuze. Nu mi-a trecut niciun moment prin minte că nu primiseşi telegrama.
Mark ridică din umeri.
— Nu mi-ai acceptat invitaţia la cină. Fără nicio obligaţie, îţi promit. Mă rog, una tot ar fi... nu am maşină, aşa că poate mă duci şi pe mine până la aeroport, după ce mâncăm.
Surprinsă de decepţia pe care o simţea, Celie dădu din cap. Mark pleca, lăsând-o fără nicio obligaţie – erau exact cuvintele pe care dorea să le audă, şi totuşi o parte din ea ar fi preferat să nu cedeze atât de uşor. Dacă nutrise în subconştient dorinţa de a fi fost într-adevăr hărăziţi unul altuia, declaraţia lui i-o spulbera fără putinţă de tăgadă.
La urma urmei, chiar avea nevoie de un om care insista că o iubea, iar peste un minut plănuia să dispară din viaţa ei? Dar, în fond, ce-ar fi putut aştepta mai mult de la un bărbat care curtase cinci logodnice însă nu se căsătorise cu niciuna? Când i-o mărturisise la bordul navei, ea râsese, însă acum se întreba cât de mult adevăr conţinea vechea zicală: „Văzut, plăcut, plecat”.
— O cină, da. La Upper Crust, nu.
În timp ce trecea în living, se gândi la un alt restaurant, ceva mai potrivit pentru turişti decât pentru îndrăgostiţi.
— Hai să mergem la Bay Tower Room. Vei mânca admirând o privelişte superbă a oraşului Boston.
— Pare convenabil, răspunse el, îmbrăcându-şi mantaua.
Dă-mi cheile. Merg să-ţi încălzesc motorul maşinii.
Care e a ta?
— Subaru albastru, deşi cred că în momentul de faţă e cam alb. Azi nu l-am folosit, deci e acoperit de zăpadă. Pe podea, în dreapta, vei găsi o măturică şi un făraş.
Afară, Mark se opri câteva secunde să privească strada aşternută cu zăpadă.
Până aici, toate bune. Jucase la noroc, venind cu toate că primise telegrama care-l anunţa în termeni lipsiţi de echivoc că povestea lor se terminase.
Instinctul îi spunea că Celie considera săptămâna petrecută împreună la bordul navei mai mult decât o simplă aventură. Fusese în aceeaşi stare de euforie ca el, amândoi simţindu-şi vieţile schimbate de o adevărată întâlnire a sufletelor. Mark avusese suficientă prevedere pentru a-şi da seama de acest lucru; nu-i mai rămânea decât s-o convingă şi pe ea.
În drum spre Boston, îşi jurase să n-o atingă până nu o încredinţa că la mijloc era ceva mult mai profund, mai serios, decât simpla atracţie sexuală. Acum, nu numai că hotărârea îi fusese spulberată în momentul când Celie reapăruse în viaţa lui, dar îi era cu fiece clipă tot mai greu să simuleze că decizia ei panicată de a renunţa în momentul plecării lui nu-l afectase deloc.
În primul rând, îşi reaminti el cu stoicism, trebuia să înlăture straturile de reţinere pe care şi le clădise Celie pentru a-şi ascunde sentimentele. Probabil vreo stare genetică de vinovăţie, cu tentă calvină, îi mustra conştiinţa pentru că se îndrăgostise atât de repede. Deşi mai aveau multe de aflat unul despre celălalt, Mark nu se îndoia că formaseră deja acea legătură intangibilă, vitală pentru iubirea adevărată şi căsătorie.
După ce o determina să recunoască acelaşi lucru, în timpul cinei, urma să scoată din buzunar telegrama, ca să se amuze amândoi pe seama nevricalelor ei prenupţiale.
După care, aveau să-şi facă planuri de a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.
O rafală furioasă de vânt îl readuse la realitatea serii amarnic de reci din Boston. Toate la timpul lor, îşi spuse el şi începu să scormonească prin movilele înzăpezite din lungul bordurii, până identifică un Subaru albastru.
