Capitolul 1
Mariette citi îngrijorată scrisoarea lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos, un fabricant de chitare foarte cunoscut din împrejurimile Madridului. Individul se exprima într-o engleză perfectă, dar conţinutul mesajului era destul de neplăcut, îşi spuse tânăra oftând.
De fapt, scrisoarea îi era adresată lui Henrik Olsen, tatăl Mariettei, care murise în urmă cu câteva luni. Însemna deci că Francisco nu ştia că bătrânul se prăpădise... O umbră trecătoare întunecă faţa Mariettei rememorând evenimentele care încă o îndurerau... De câteva luni, imaginea tatălui ei o bântuia zi şi noapte, aproape ca o prezenţă vie... încă de pe vremea când învăţase să meargă, îl însoţise pe Henrik la magazin, plăcându-i să-l urmeze pas cu pas prin sălile uriaşe pline cu instrumente muzicale. N-o certase niciodată, ba dimpotrivă, o încurajase! Şi încet-încet, odată cu trecerea anilor, îi insuflase pasiunea pentru comerţ şi gustul pentru muzică.
După naşterea fiului său, Martin, familia se temuse că Henrik îşi va neglija fetiţa, transferându-şi întreaga afecţiune asupra băieţaşului, dar din fericire nu s-a întâmplat aşa. Henrik îşi iubise cu aceeaşi tandreţe şi fiul şi fiica...
Totuşi, Martin, după ce mai crescuse, nu manifestase decât un interes moderat pentru activitatea profesională a tatălui său şi curând deveni evident faptul că perspectiva de a prelua succesiunea afacerilor lui nu-l entuziasma deloc.
După moartea lui Henrik, se străduise, fără prea mare tragere de inimă, să participe la administrarea firmei şi la vânzarea de instrumente muzicale. Cu toate astea, a lăsat în grija surorii lui controlul întreprinderii lor familiale...
Mariette reveni la realitate şi formă un teanc din actele împrăştiate pe biroul din stejar masiv, apoi îşi mai aruncă o privire asupra notei pe care o scrisese pentru fratele ei. În ea erau menţionate în câteva rânduri problemele urgente de rezolvat a doua zi.
Privirea i se opri din nou asupra scrisorii din faţa ei şi se uită câteva secunde la curbele elegante ale semnăturii lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos.
Mariette îşi dădu la o parte de pe frunte buclele negre, ca şi când prin acest gest ar fi reuşit să alunge grijile care o copleşiseră. Avea un păr superb, dar, în ciuda tuturor eforturilor ei, nu reuşea să-l strunească în vreun fel. Era singurul lucru din viaţa ei care nu se supunea controlului, recunoscu ea zâmbind.
La cei douăzeci şi şapte de ani ai ei, considera că venise vremea să renunţe la aspectul cam copilăresc pe care i-l dădea părul rebel, dar Mariette se înşela... Părul ei castaniu tuns nici prea lung, nici prea scurt îi scotea în evidenţă delicateţea naturală a trăsăturilor. Toţi spuneau că moştenise aspectul fizic de la ramura italiană a familiei, pe când ochii de un albastru bătând spre mov îi avea de la tatăl ei...
Mariette se pomeni că îi fuge gândul la trecutul lui Henrik. Magazinul ocupase întotdeauna un loc central în viaţa lui. Bunicul lui, care se numea tot Henrik, fusese acela care, după o lungă călătorie din Scandinavia până în Statele Unite, se stabilise în cele din urmă la New York pentru a deschide un magazin. Datorită muncii înverşunate a celor trei generaţii care au urmat, firma, la început foarte modestă, se dezvoltase foarte mult.
Atunci când Henrik, al treilea cu acelaşi nume, se lansase şi el în afaceri, soţia lui, Anna Rosetti, îi acordase un sprijin preţios. Din nefericire, tânăra lui soţie, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, părăsise prea repede lumea aceasta. Depăşind cu greu această încercare dureroasă a vieţii lui, Henrik îşi consacrase restul zilelor educării celor doi copii ai lui, ocupându-se în acelaşi timp şi de activităţile sale comerciale.
În spatele uşii de sticlă a biroului în care Mariette îşi făcea ordine în hârtii se găsea magazinul. Pe pereţii acoperiţi cu lambriuri vechi erau înşirate instrumente muzicale. La stânga erau agăţate saxofoane, tromboane şi trompete care străluceau în soarele asfinţitului. La dreapta se zăreau formele întunecate ale chitarelor, mandolinelor, banjourilor şi viorilor.
La etaj, pianele, violoncelele şi contrabasurile ocupau întreaga suprafaţă a uriaşei săli de expunere.
Mariette se apropie încet de vechea tejghea din lemn pe care se aliniau sute de partituri clasice şi contemporane, dar deodată încremeni.
Îşi adusese brusc aminte de ceva.
Señor Francisco Maria Lorca y Lobos nu venise oare în urmă cu câţiva ani la New York? Ba da... Îşi amintea acum de vizita pe care acesta o făcuse la magazin.
Trecuse foarte mult timp de atunci. Pe vremea aceea era doar o adolescentă şi nu avea decât o singură ambiţie: să meargă pe urmele tatălui ei şi să pună umărul la dezvoltarea magazinului. După ce terminase liceul, insistase aşadar pe lângă tatăl ei s-o lase să-l ajute la treabă.
Dar îi fusese imposibil să-l facă să înţeleagă. Convins de calităţile excepţionale ale fiicei lui, refuzase cu îndârjire s-o lase să-şi abandoneze studiile. „Eu am învăţat meserie din mers, insista el cu un aer serios, dar tu ai posibilitatea de a te duce la facultate ca să-ţi perfecţionezi cunoştinţele referitoare la administraţie şi comerţ. Nu rata această ocazie, pentru că vei regreta mai târziu. În ziua de azi trebuie să capeţi noţiuni solide de administraţie şi contabilitate ca să reuşeşti în afaceri. Greşeala nu iartă niciodată...”
În cele din urmă, Mariette a urmat cursurile Universităţii Columbia şi şi-a luat diploma cu un succes răsunător. În schimb, constată cu un fel de resemnare că nu era prea dotată din punct de vedere muzical. În ciuda eforturilor nenumărate depuse de profesorul ei de violoncel, rezultatele rămâneau destul de modeste... Lumea muzicală o pasiona, dar trebuia să recunoască faptul că nu va deveni în veci o muziciană de geniu.
În campus, farmecul şi buna ei dispoziţie i-au atras multe simpatii, numeroşi studenţi devenindu-i prieteni. Tinerii îi făceau curte, fără însă ca relaţiile lor să ia o turnură mai serioasă. Obiectivul Mariettei era acela de a munci pentru a-şi lua examenele, şi nu să se ţină de aventuri sentimentale.
Atunci când tatăl ei, mândru de succesele ei universitare, îi aduse la cunoştinţă că se hotărâse să-i ofere un sejur de un an în Italia, nu se putuse abţine să nu-şi arate mirarea.
— De ce vrei să studiez violoncelul acolo? Ştii foarte bine că nu am talent. După patru ani de studiu, nivelul meu a rămas destul de mediocru.
Henrik făcuse un gest cu mâna, sfătuind-o să aibă răbdare.
— Ascultă-mă două secunde, draga mea, continuase el cu o voce emoţionată. Aş dori să intri în contact cu muzicieni, pentru a înţelege mai bine universul şi realitatea muncii lor. În plus, asta va reprezenta o experienţă suplimentară în domeniul comercial. De altfel, bunica ta ţine neapărat să faci cunoştinţă cu membrii familiei ei. Ştii foarte bine că o parte din rădăcinile tale se află în Italia!
Atunci, Mariette acceptase şi petrecuse un an minunat la Florenţa. Aşa cum se aşteptase de altfel, nu-şi descoperise noi talente muzicale, în schimb, întâlnirea cu Paulo îi transformase radical cursul vieţii, care până atunci era unul destul de liniştit.
La câteva săptămâni de la sosire, îl cunoscuse pe tânăr în timpul unei vizite la rudele ei. Fusese imediat cucerită de înfăţişarea lui tipic latină şi ascuţimea minţii acestuia.
Curentul de simpatie reciprocă ce-i împinsese pe Paulo şi Mariette unul spre celălalt se transformă repede în pasiune sentimentală. Plin de vitalitate şi entuziasm, Paulo o iubea pe Mariette aşa cum iubesc oamenii când sunt tineri. Fata simţea pentru el afecţiune şi consideraţie, dar nu se lăsă niciodată copleşită de flacăra mistuitoare a iubirii.
De altfel, Paulo care visa să o ia de soţie, o trata cu un respect deosebit. În nicio împrejurare nu a încercat să-i învingă rezistenţa şi să compromită inocenţa şi puritatea, lucruri pe care le aprecia atât de mult la ea.
La capătul anului petrecut în străinătate, Mariette trebui să cedeze în faţa evidenţei: în ciuda sentimentelor tandre care o legau de Paulo, dorea din tot sufletul să se întoarcă în Statele Unite. Locul ei era acolo, lângă tatăl ei...
Atunci când Paulo constată că hotărârea ei era irevocabilă, îi mărturisi că viaţa lui, distrusă pentru totdeauna, nu mai avea niciun sens... Acest episod avusese loc cu cinci ani în urmă. De atunci, Mariette primea în mod regulat veşti despre verii lui, de la care află că Paulo depăşise cu bine criza, se însurase cu o tânără superbă şi avea deja doi copii minunaţi.
Mariette oftă adânc.
Se simţi brusc doborâtă de oboseala de peste zi şi îşi simţea picioarele înţepenite.
Nu numai că era epuizată, dar avea şi o foame de lup. Ar fi poate mai bine să lase pe mâine rezolvarea problemei delicate a chitarelor Lobos, dar nu renunţă la idee şi se îndreptă spre biblioraftul cu fişele clienţilor şi furnizorilor ei obişnuiţi.
Martin avea dreptate, îşi spuse ea răsfoind maldărul de documente. În viitorul apropiat, cumpărarea unui calculator va deveni probabil absolut necesară. Astfel ar putea ţine la zi contabilitatea, evaluarea aproape instantanee a situaţiei stocurilor şi ar putea să facă mai uşor comenzile.
Peste câteva minute, Mariette ţinea în mână corespondenţa cu familia Lobos. Se întrebase de mai multe ori, referitor la acest mister surprinzător, ce se întâmplase oare cu cele două chitare comandate cu opt luni în urmă furnizorilor lor spanioli?
Enigma rămânea de nepătruns. Era evident că cele două instrumente, în valoare totală de şaisprezece mii de dolari şi confecţionate de un meşter lutier din Cuenca, nu ajunseseră la destinaţie.
Rămânea de văzut dacă măcar părăsiseră teritoriul spaniol, îşi repetă ea pentru a mia oară.
Oare prin ce nefericit joc al întâmplărilor avusese loc acel incident? Era vorba despre o greşeală administrativă, aşa cum se întâmplă uneori?
În cazul de faţă, problema era una dintre cele mai grave, continuă raţionamentul Mariette, cu figura încruntată. Cei doi chitarişti americani deveniseră nerăbdători şi familia Lobos cerea plata instrumentelor pe care afirmau că le-au trimis spre Statele Unite la data cuvenită...
Chiar mâine dimineaţă va lua legătura cu avocatul lor, Charles Wingfield Baker şi împreună cu Martin, va stabili drumul care trebuia urmat pentru a da de capătul acelei afaceri spinoase, se hotărî ea închizând cu zgomot uriaşul biblioraft. Şi poate va fi nevoită să se ducă în Spania ca să discute direct cu furnizorii lor, trase ea concluzia, uşor depăşită de situaţie...
Magazinul ocupa patru etaje ale unei vechi clădiri confortabile situată în mijlocul Manhattan-ului. Martin îi propusese să închirieze două din etaje, care erau ale lor, ca să crească profitul, dar Mariette se opusese categoric acestei idei. Magazinul Olsen Music îşi va păstra cu orice preţ aspectul tradiţional pe care îl avusese întotdeauna! Nici nu intră în discuţie închirierea patrimoniului lor familial, deşi, într-adevăr, în anii aceia chiriile crescuseră în mod considerabil.
Era ora nouă şi ceva când Mariette deschise uşa apartamentului ei de la etajul patru. Pe vremuri, Martin şi tatăl ei locuiau cu ea, dar după moartea lui Henrik, Martin se hotărâse să devină independent şi se instalase într-un alt cartier al New York-ului.
Mariette îşi încropi o cină rapidă, apoi se trânti în balansoar, aflat lângă şemineul din salon. Nu se schimbase nimic aici încă de pe vremea când era copil. Cunoştea de când se ştia şirul acela de încăperi cu farmec desuet, cu plafonul înalt şi pline de mobile atinse de patina timpului!
Singurele modificări fuseseră făcute de tatăl Mariettei în bucătăria uriaşă, având grijă ca aceasta să fie echipată în mod funcţional, şi mai construise şi o baie spaţioasă şi modernă.
Aceste modernizări nu schimbaseră însă aspectul învechit al apartamentului.
Cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, Mariette începuse să citească romanul pe care îl începuse de curând, răsfoind rapid paginile, ca să ajungă la capitolul dorit. Bunica ei, pasionată de poveştile sentimentale, insistase pe lângă nepoata ei:
— Citeşte cartea asta... Te va învăţa multe lucruri... îi spuse ea întinzându-i volumul.
Ca să nu o supere pe bătrână, Mariette îl vârâse în poşetă. Acum îl deschisese, hotărâtă doar să-l răsfoiască, dar curând fu captivată de intriga acestuia şi, fără să vrea, terminase deja primele capitole.
Totuşi, eroul nu era prea simpatic. Îi amintea de Garth, un bărbat pe care se străduise să-l dea uitării...
Mariette tresări când îşi aminti îndelungata ei legătură cu Garth. După ce se întorsese din Italia, Henrik Olsen refuzase din nou s-o lase să lucreze la magazin. Îi sugerase ca mai întâi să-şi îmbogăţească în continuare cunoştinţele şi să câştige mai multă experienţă.
Fiind recomandată în mod călduros de către Henrik, luase contact cu un impresar care căuta o colaboratoare.
În cursul întrevederii în care îl întâlnise pe Garth pentru prima oară, individul nici măcar nu încercase să-şi ascundă atracţia pe care o simţise faţă de ea. Indignarea tinerei se transformă însă la un moment dat în amuzament şi la sfârşitul discuţiei conveniră că va începe să lucreze de săptămâna următoare.
La puţin timp după angajare, Garth îi oferi ocazia de a-l însoţi la un cocteil. Cei doi tineri căpătară foarte repede obiceiul de a ieşi împreună. Cei trei ani care urmară i se părură lui Mariette ca un vârtej ameţitor.
Garth avea în mod incontestabil o personalitate fascinantă. Energia, inteligenţa dublată de raţiune şi spiritul lui întreprinzător făceau din el un bărbat strălucit.
Din amicale, relaţiile dintre ei deveniră treptat mai intime, dar acestea nu-i oferiră Mariettei idealul absolut la care visa ea. Lui Garth îi lipsea o calitate foarte preţioasă: căldura umană care presupunea înţelegere şi intuiţie...
Într-o bună zi, Mariette ajunse la o concluzie tristă: cu Garth nu făcea altceva decât să piardă timpul. Era convinsă că el nu-i va oferi niciodată ceea ce avea nevoie, de aceea îi propuse tânărului să se despartă. După ce îi trecu primul moment de surpriză, acesta acceptă cu o pasivitate derutantă hotărârea iubitei lui.
Îi mărturisi că nu era de principiul de a forţa o femeie să se vadă cu el. Dat fiind că ea dorea să stea departe de el, era liberă s-o facă, încheiase el cu o indiferenţă ciudată în voce.
Jignită cumplit, Mariette îşi părăsise postul de ataşat de presă şi insistase să lucreze cu tatăl ei. Avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani...
Începând din acea clipă, activitatea profesională deveni principalul motor al vieţii ei. Merse deci înainte, străduindu-se să uite cele două eşecuri sentimentale ale sale.
Pendula din salon bătu de unsprezece ori. Mariette se ridică somnoroasă din balansoar şi se duse în dormitor. În timp ce se vâra în aşternuturile fine, problema care o frământa de câteva ore bune îi reveni în minte în mod obsedant. De ce chitarele expediate de către furnizorul spaniol nu sosiseră la destinaţie? Unde era cheia acelui mister?
Henrik îl stimase întotdeauna foarte mult pe Ernesto Lobos şi între cei doi negustori se stabiliseră legături de prietenie, dar având în vedere tonul scrisorii lui Francisco, fiul lui, raporturile dintre cele două familii riscau să se strice.
Mariette îşi amintea ca prin ceaţă vizita pe care le-o făcuseră Ernesto şi Francisco. Tânărul avea douăzeci şi patru de ani, pe când ea nu era pe vremea aceea decât o adolescentă stângace şi timidă.
Cât de jenantă fusese întrevederea! îşi spuse ea oftând. Când îşi amintea de ea, se îmbujora toată la faţă.
Pe vremea când era la colegiu, Henrik îi încredinţase sarcina să ţină evidenţa stocului de partituri muzicale. În timpul liber, se achita foarte scrupulos de îndatorirea ei.
În ziua aceea, tatăl ei îi ceruse să-i pregătească vreo sută de exemplare dintr-o melodie de Brahms pentru unul din clienţii lui. Pe când cobora din magazie, cu braţele încărcate cu stiva de hârtii, atenţia îi fu atrasă de intrarea bruscă în magazin a doi oameni. Tatăl ei, care se grăbise să le iasă în întâmpinare, începuse să vorbească în spaniolă cu ei, după care îi conduse în biroul lui.
Ce urmaşe, se derulase ca secvenţele unui film. Mariette îl văzuse uluită pe tânărul Francisco întorcându-se automat spre ea. Privirile li se întâlniseră şi, datorită intensităţii ochilor lui întunecaţi, simţise că o emoţie ciudată pune stăpânire pe ea. Era o tulburare pe care n-o mai simţise niciodată în viaţa ei.
Francisco îi păruse o fiinţă excepţională, înzestrată cu graţie şi o ciudată seducţie virilă în acelaşi timp.
Îmbrăcat cu un costum foarte elegant, de culoare deschisă, care îi scotea în evidenţă pielea măslinie, mergea cu o supleţe aproape felină. Faţa lui exprima o oarecare duritate, care era însă îndulcită de forma blândă şi senzuală a buzelor.
Uluită, rămăsese ţintuită locului o bună bucată de vreme, sperând ca tatăl ei să-i ceară să vină să-i cunoască pe musafiri, dar din cauza entuziasmului cu care arăta străinilor instrumentele expuse în magazin, Henrik părea să fi uitat de prezenţa fiicei lui.
Mariette traversă supărată încăperea şi puse partiturile într-o cutie. Tocmai se pregătea să închidă capacul acesteia, când auzise vocea lui Henrik în spatele ei:
— Mariette, aş vrea să-ţi prezint...
Prea emoţionată să se mai poată mişca din loc, nu schiţase nicio mişcare spre micul grup.
— Mariette! insistase Henrik.
Ieşind din toropeală, tânăra lovise cutia cu braţul şi, spre disperarea ei, văzuse risipindu-se pe podea zecile de partituri...
Urmaşe o lungă tăcere, apoi cei trei bărbaţi se aplecaseră şi adunaseră hârtiile de pe jos. Aplecându-se şi ea, Mariette atinsese din greşeală mâna lui Francisco. Atunci, el se uitase la ea fără să spună niciun cuvânt, stârnind în trupul ei aceeaşi tulburare pe care o simţise şi cu câteva minute în urmă...
După ce adunaseră teancul de hârtii şi-l puseseră pe tejghea, Ernesto şoptise pe un ton afectuos:
— Iartă-ne, copila mea, că te-am deranjat în timp ce lucrai. Dă-mi voie să te salut. Sunt încântat să te cunosc.
Făcându-se roşie ca racul la faţă, Mariette îngăimase câteva cuvinte politicoase, observând că Francisco o priveşte în continuare insistent. Avea o privire pătrunzătoare, posomorâtă, traversată din când în când de o tristeţe de nedescris...
Acel incident fusese foarte umilitor pentru ea. Evident că unele detalii se estompaseră în mintea ei, dar acum atmosfera apăsătoare a acelei împrejurări îi revenise brusc în faţa ochilor...
Se miră că ţinuse minte cu atâta precizie faţa lui Francisco, silueta lui trufaşă şi aristocratică. Acea întâlnire neaşteptată o marcase atât de mult, încât uneori, îl visa noaptea.
Dar trecuseră doisprezece ani de atunci. Dintr-o adolescentă naivă se transformase în femeie şi îmbătrânise şi Francisco. Din câte auzise, preluase afacerea tatălui său şi probabil că de câteva luni conducea firma Lobos.
Enervată că nu reuşea să adoarmă, Mariette se ridică din pat, îşi puse pe ea un capoţel din mătase şi se duse la bucătărie să bea un pahar cu apă. Se întoarse apoi în dormitor şi se strădui să pună frâu gândurilor care o frământau. Adormi curând şi trăsăturile feţei începură să i se destindă treptat.
