CAPITOLUL I

Miss Agnes Mary Emsworth, pe care Diana o numea mai simplu Emmy, nu‑i era o rudă apropiată. Cu toate acestea, pentru Diana, ea reprezenta familia. Toată familia.

Amândouă își savurau în liniște micul dejun în acea vineri din luna martie.

— Nu lucrezi azi, draga mea? întrebă bătrâna doamnă.

Cu câteva luni în urmă, Diana crezuse că aceasta nu‑și va mai serba niciodată a optzeci și doua aniversare… Privirea ei exprima o mare tandrețe ori de câte ori se punea pe această bătrânică încântătoare care fusese doica mamei ei. Emmy părea să‑și fi recăpătat forțele și culoarea; scăpase în sfârșit de această bronșită sâcâitoare.

Totuși, Diana se feri să‑i repete ceea ce‑i spusese toată săptămâna: că prietena ei, Jane Davis, directoarea agenției interimare „Intérims Adaptables”, nu avea nimic de lucru pentru ea, până luni dimineață.

— Nu, Emmy, răspunse ea cu blândețe. Ce‑ai avea chef să faci?

— Merg la clubul meu în după‑amiaza aceasta.

Uf! suspină în sinea ei Diana, ușurată: Emmy nu mai suferea deci de o pierdere de memorie. Își amintise că azi, vineri, trebuia să se întâlnească cu colegele ei, foste dădace și foste guvernante care se adunau săptămânal în jurul unei cești de ceai.

— Uitasem, mărturisi Diana, ușor rușinată.

Emmy ar fi avut deci tot interesul să se odih‑nească în cursul dimineții… dar pentru nimic în lume Diana nu i‑ar fi dat sfaturi. Căci, în ciuda vârstei avansate și a sănătății ei fragile, Emmy era foarte independentă.

— Cred că o să mă apuc de studiile mele de franceză, anunță Diana.

Apoi, luând un aer complet nevinovat, ea adăugă:

— N‑ai vrea să râmai acasă în dimineața aceasta să mă ajuți, din întâmplare?

— Ba da, bineînțeles, draga mea! exclamă bătrâna doamnă cu un surâs călduros. Totuși, înainte de asta, vom goli masa.

Ele se ocupau de vase, când Emmy puse din nou întrebarea crucială:

— Vei avea de lucru mâine, crezi?

Diana accepta deseori să lucreze sâmbăta și uneori chiar duminica. Sfârșitul de lună era greu și acum, că Emmy se simțea bine, ea o prevenise pe Jane că era gata să accepte orice. Din nefericire, agenția interimară era încă la început și lucrările se numărau pe degetele unei mâini.

— Nu, Emmy, nu înainte de luni, răspunse ea blând, îndreptându‑se spre etajera unde erau aranjate cărțile de gramatică franceză.

Se cufundă, fără să mai aștepte, în lecție, și când ridică capul, după o jumătate de oră, pentru a arunca o privire în direcția bătrânei doamne, un surâs i se întipări pe buze: Emmy ațipise în fotoliul ei.

Diana lăsă stiloul. De ce atâtea eforturi? se întrebă ea pentru a nu se știe câta oară. Nu progresa deloc… De altfel, agenția ar fi putut să‑i propună într‑o zi un post de secretară bilingvă.

Dacă judeca după situația actuală, era puțin probabil ca lucrul acesta să se întâmple prea curând.

Alungând aceste gânduri pesimiste, Diana puse din nou mâna pe stilou. Dar pagina cu vocabularul rămânea cu disperare goală de sens… Își aminti de ziua în care îl anunțase pe tatăl ei că avea de gând să se înscrie la o școală de secretariat.

— E inutil! obiectase acesta cu vehemență. De ce să‑ți bați capul să înveți tot felul de lucruri? Nu va trebui să lucrezi niciodată cât voi trăi eu!

Era adevărat. Totuși, acum patru ani ea trebuise să pătrundă într‑un birou, care nu era cel al tatălui său… Inima i se strânse de durere, în timp ce‑și amintea acest moment îngrozitor, în care Emmy și ea aflaseră vestea despre accident; părinții Dianei muriseră într‑un accident de cale ferată, în străinătate. Bătrâna guvernantă și micuța orfană se consolaseră atunci una pe alta, în durerea lor.

Emmy trăise întotdeauna la ei; tatăl ei o primise cu brațele deschise când se căsătorise cu mama Dianei.

Moartea părinților o tulburase enorm pe Diana, dar ea nu era la capătul necazurilor ei. Dacă ar fi trăit tatăl ei, era absolut convinsă că ar fi rezolvat dificultățile ei financiare. El nu ar fi plecat niciodată în concediu fără să ia câteva măsuri de prevedere… Din nefericire, la moartea lui, Diana a descoperit că mica întreprindere de tâmplărie era în pragul falimentului. Ea fusese obligată chiar să vândă casa lor frumoasă pentru a plăti toate datoriile…

Având o sănătate mai bună pe vremea aceea, Emmy aprobase ideea Dianei de a se stabili la Londra, unde ofertele de serviciu erau mai numeroase și salariile mai substanțiale. Nici o clipă nu le venise ideea să se despartă.

Astfel, ele au sosit în Capitală unde au găsit un mic apartament la parter și unde Diana a ocupat un post de secretară. În primii ani totul a decurs bine. Până în ziua în care Emmy a avut probleme cu sănătatea.

La început, patronii Dianei s‑au arătat înțe‑legători: își luase concediu să se ocupe de bătrâna ei doică. Dar trebuind să lipsească o după‑amiază ici, o după‑amiază colo, apoi o zi, apoi două și câteodată mai mult de o săptămână, fata sfârși prin a‑și pierde postul. De mai multe ori i s‑a întâmplat să audă aceeași frază politicoasă, dar fermă: „suntem obligați, din păcate, să vă mulțumim…”

Oh! Emmy nu știa nimic. Diana o asigura că ea era cea care‑și părăsea serviciul de bună voie, căci nu‑i mai plăcea ceea ce făcea…

Esențialul era s‑o încurajeze pe prietena ei: Emmy se temea de spitale și sanatorii și Diana era ferm hotărâtă să se ocupe personal de ea, până la sfârșit… Asta, nu a împiedicat‑o să fie neliniștită; într‑adevăr, cum să‑și câștige existența dacă ea era concediată o dată la șase luni?

Atunci, Diana a întâlnit o fostă colegă de școală, Jane Davis… Jane Dexter, înainte de a face o căsătorie nefericită. Având, ca și ea, douăzeci și doi de ani, Jane părea să aibă, totuși, o anumită experiență de viață. Într‑adevăr, avea deja la activ o căsătorie, un divorț și singura sa bucurie… un băiețel de trei ani, Edward.

În fața unei cești de cafea, Jane îi explicase Dianei că fiind lămurită în privința „iubirii”, nu dorea decât să devină o femeie de afaceri. Își investise deja capitalurile în cumpărarea unei agenții de interimariat…

— Dar tu? Ce‑ai mai făcut? o întrebase ea apoi. Emmy e bine? Lucrezi?

Pe moment, nu, mărturisise Diana, înainte de a‑i descrie situația aproape fără ieșire în care se găsea. Jane se grăbise s‑o angajeze, spre marea ei ușurare și bucurie căci asta era, pentru Diana, soluția ideală!

Totuși, începuturile, acestei mici societăți nu erau prea grozave și propunerile erau rare. Oare va avea Diana o altă ofertă de lucru, după săptămâna pe care o va efectua de luni încolo într‑un birou de dactilografiat?

Telefonul sună și Emmy se trezi brusc.

— Răspund eu, spuse Diana care era deja în picioare.

Imediat ce va închide, va merge să‑și facă o cafea. Dar deja, bătrâna doamnă se îndrepta spre bucătărie. Hotărât lucru, Emmy îi ghicea cele mai ascunse gânduri.

— Diana? Eu sunt, Jane. Ascultă… Poți merge să livrezi în locul meu o scrisoare la Bambury, te rog? Am primit‑o chiar acum și se pare că este urgentă.

Diana se gândi o clipă. Emmy era bine de mai multe săptămâni, ieșea după‑amiază, deci nu trebuia să se neliniștească pentru ea.

— Dacă Miss Emsworth este bolnavă, pot s‑o sun pe Myra, adăugă Jane pe un ton, indulgent.

— Nu, nu, accept.

— Perfect! Te aștept peste o jumătate de oră.

Diana se duse după platoul cu cafea și îl puse pe masa joasă din salon. Nu avea prea mult timp s‑o bea dacă voia să fie punctuală la întâlnire…

— Era Jane, la telefon.

— Ah! Ce mai face băiețelul ei? Nu a mai fost cu el pe la noi de secole!

Jane și Edward trecuseră cu o săptămână în urmă dar Diana rămase mută în această privință.

— Are trei ani acum, e mare! Emmy, trebuie să plec. Mă întorc odată cu tine diseară.

— Cina va fi gata! o asigură bătrâna doamnă, radioasă… Niciodată nu am văzut la un copil, niște ochi albaștri atât de frumoși! Și părul negru! Dar e prea drept… Al tău a fost, întotdeauna ondulat… Ai un păr atât de frumos, Diana…

— Nu mai pot să stau, Emmy. Doamna Bricknell vine să te ia?

— La ora două. Nu mănânci acasă?

— Nu, îmi pare rău. Mănâncă tu ce a mai rămas din puiul de ieri seară, de acord?

Emmy încuviință și o conduse până la ușă, cum făcea de fiecare dată.

 — Pe curând! spuse Diana înainte de a se grăbi spre mașină.

Ajunse la agenție în treizeci și trei de minute fix, după ce primise telefonul Janei.

— Nu am avut timp să mă schimb, sunt prezentabilă?

— Ca de obicei, răspunse Jane, întinzându‑i un plic lung, maroniu. Am scris totul pe el. Este destul de simplu de fapt. Trebuie să dai această misivă unui oarecare domn Littlejohn. El o așteaptă.

— Trebuie să fie importantă, dacă sunt gata să apeleze la serviciile unei agenții ca a noastră ca s‑o primească rapid. Tu știi ce conține?

— Oh! Trebuie să fie un document confidențial de care au nevoie pentru o conferință, în după‑amiaza aceasta… Mă întreb dacă ne vor contacta din nou pentru a angaja secretare, într‑una din zilele acestea.

A adus‑o un oarecare Townsend și a plătit anticipat, rolul nostru constând, pe moment, în livrarea acestui pachet la termenul prevăzut.

— Nu ai nimic pentru mine in afară de postul acela de dactilografă, de luni?

— Îmi pare rău, Diana, suspină Jane, s‑ar crede că‑ți subestimezi meritele, dar nu e adevărat, crede‑mă. E atât de greu acum, pentru agenție…

— Nu te îngrijora din cauza mea! Totul se va aranja în curând, sunt sigură de asta!

— Sper!

În ciuda stării mașinii ei, un lux indispensabil, Diana sosi la Bambury într‑un timp record. Pierdu câteva minute să caute hotelul dar, găsindu‑l, își parcă mașina în fața intrării, își luă poșeta și intră în clădire cu un pas suplu și vioi.

— Aș vrea să‑l văd pe domnul Littlejohn, vă rog.

Recepționara îi indică numărul camerei și se întoarse imediat să răspundă la telefon.

Diana ar fi preferat ca domnul Littlejohn în chestiune să coboare să‑și ia comisionul… Dar fără îndoială, conferința începuse deja. La cotitura unui labirint de coridoare, ea descoperi în fine ușa pe care o căuta. Compunându‑și un surâs, respiră adânc și ciocăni în ușă.

Îi deschise un om înalt și puternic… Semăna mai mult cu un boxer decât cu un tânăr cadru dinamic…

— Domnul Littlejohn? întrebă ea, surâzând… Aduc această scrisoare de la…

Nu putu să‑și termine fraza. Necunoscutul își încruntă sprâncenele. Cu o mișcare puternică, o ridică de la sol, o propulsă în cameră și închise ușa în spatele ei.

Surâsul Dianei dispăru. Cu gura căscată, îl privi pe omul care o măsura, amenințător. O străbătu un sentiment indescriptibil de panică. I se uscase gâtul… Ce se întâmpla?

Ceva nu era în ordine. Nu era deloc în ordine…

— Ce… C…

— Niciodată nu a spus că va fi o fată! urlă brusc asaltatorul ei.

— Eu… eu sunt aici pentru a‑l întâlni pe domnul L… Littlejohn, spuse ea cu un curaj pe care nu‑l simțea, căutând ieșirea.

O a doua gorilă își făcu apariția.

— Unde e scrisoarea?

Paralizată, Diana nu putu scoate o silabă. Se dădu înapoi cu pași mici până la fereastră.

— Ce… Vreți să‑mi explicați?…

— Ea vrea s‑o facă pe dura, Georges! răcni unul dintre cei doi bărbați.

Probabil văzuse prea multe filme cu gangsteri!

Dar realitatea crudă o izbi brusc. Ei nu glumeau. Erau serioși, grozav de serioși. Stomacul i se crispă și ea făcu ochii mari, în timp ce ei avansau spre ea.

O mână enormă i se puse pe gât… Atunci, slavă domnului, Diana leșină.

* * *

Începea să‑și vină în fire. Își ridică pleoapele prea grele. Trei bărbați erau prezenți în încăpere, dar ei nu‑i era frică, căci spiritul ei înota încă printre cețurile inconștienței. Nu mai știa unde se află și pentru ce…

Cineva îi dădu un pahar cu apă și îi ordonă să înghită o tabletă. Ea ascultă fără să protesteze, pentru că era prea slăbită pentru a‑și pune întrebări.

— O să meargă… Va adormi.

Vocea era gravă, catifelată, liniștitoare. Diana închise ochii. Să doarmă? Ce bună idee… Să doarmă! Să doarmă!

* * *

Această durere de cap care‑i făcea tâmplele să‑i zvâcnească… Diana scoase un geamăt și deschise ochii, îi închise, îi deschise din nou… Unde era? Nu știa. În orice caz nu era la ea acasă. Nu era patul ei.

Poate avusese un coșmar?

Asta ar explica de ce‑i mai era încă frică. Întinse mâna să aprindă veioza, dar nu avea nici o putere. O vânătaie… Avea o vânătaie enormă la braț. Și ea o vedea, ceea ce însemna că încăperea nu era în întuneric, cum crezuse când se trezise…

Pe ce era întinsă? Cu vârful degetelor, exploră salteaua. Piele… O canapea de piele? Nici una din cunoștințele ei nu avea o canapea de piele!

Ea întoarse capul. O lumină o orbi, obligând‑o să închidă din nou ochii. Așteptă câteva secunde ca durerea pătrunzătoare care‑i străbătea fruntea să se atenueze, apoi își ridică încetișor pleoapele…

Un birou… O veioză pusă pe el… Își ținu respirația. O siluetă întunecată, în spatele mesei. Cineva o privise dormind! Îl cunoștea oare pe acest cineva?

Un geamăt răgușit îi scăpă fără să vrea și bărbatul o auzi, probabil, în această tăcere. O văzuse cu siguranță mișcându‑și brațul; cu toate acestea el nu se mișcă. Părea absorbit în lectura unui dosar. Fără să‑și scape hârtiile din ochi, spuse:

— Ah, Miss Alexander, ești în sfârșit printre noi!

Vocea era cea a unui personaj cultivat și curtenitor, dar ea nu se simți deloc în siguranță.

— Cine ești? Unde… unde sunt? Amintirile o asaltară brusc și frica îi crescu.

Camera de hotel, mâna păroasă…

Necunoscutul își strânse documentele și se ridică. Imens! Era gigantic! Era cu siguranță gorila care o trăsese cu forța în camera de hotel!

Nu… Se apropia de ea. Era mare, tot atât de mare ca celălalt bărbat, dar mai puțin impozant. Era obosită și nu avea decât o dorință: să doarmă! Nu!

Nu era momentul să se lase cuprinsă de somn! Nici măcar nu știa unde se află! Cât putea fi ceasul? De cât timp era aici?

Bărbatul se așeză pe un fotoliu lângă ea.

— Cine ești? întrebă ea.

Privirea Dianei întârzie pe mâinile acestui individ ciudat. Se rănise. Bâtându‑se? Tot ce era posibil, dar ea nu avea putere să reflecteze. Degetele lui, lungi și suple, traduceau o mare sensibilitate. În această privință se înșelase amarnic; doar agresivitatea domina la el; ca dovadă, riposta sa seacă…

— Vrei să spui că nu știi cine sunt? Părea convins de contrariu.

Perplexă, Diana îl privi cu atenție. Nu… Cu cât îl privea cu atât avea certitudinea că nu l‑a mai văzut niciodată înainte.

Avea în jur de treizeci și cinci de ani, își spuse ea. Cu trăsăturile ferme, el părea mai hotărât… O gură severă, una dintre acelea care nu știau să surâdă… O bărbie fermă, pătrată, voluntară, un nas acvilin… Și această privire! În prezent era absolut convinsă că nu l‑a mai văzut niciodată! Lucrase pentru mulți oameni, dar niciodată pentru el. Și‑ar fi amintit ochii aceștia negri, pătrunzători.

— Eu… eu nu… te cunosc, se bâlbâi ea, regretând că nu se exprimase cu fermitate.

Dar era slăbită, atât de slăbită și atât de vulnerabilă!

Această declarație bâlbâită nu trezi nici un comentariu din partea necunoscutului. El se mulțumi să rămână acolo, în fața ei și să‑i studieze fața; ea era, Diana era absolut convinsă, mult mai palidă ca de obicei.

Pe moment, totuși, ea era prea obosită pentru a încerca să‑l împiedice. Fără îndoială va sfârși prin a se sătura și a‑i furniza câteva explicații.

Totuși, minutele se scurgeau și el nu înceta s‑o privească.

…O tresărire de furie puse stăpânire pe tânăra fată; senzația de letargie a cărei victimă era, se risipea.

Drept cine se credea el? De ce se distra trimîțându‑și gorilele? Căci era scris pe fața lui că el era șeful. În ce scop, deci, se distra el trimițându‑și gorilele pe urmele tinerelor femei nevinovate?

Diana nu avea o încredere mai mare în el decât în oamenii săi. Își amintea acum, modul în care se aruncaseră asupra ei, amenințători. Cel care o privea acum de sus nu ar fi avut nevoie de ajutorul lor pentru a o brusca, dacă l‑ar fi tentat această idee; ea nu era în stare să se apere!

— De… de unde știi cum mă cheamă? întrebă ea după un îndelungat timp de tăcere.

În definitiv, nu i se ceruse să‑și dovedească identitatea!

— Permisul de conducere era în poșeta du‑mitale, răspunse el sec.

Aparent, el nu încerca nici cel mai mic sen‑timent de rușine la gândul că‑i scotocise printre lucruri…!

Diana înghiți cu greu. Ce alte informații putuse revela acel document oficial? O simplă scădere i‑ar dezvălui vârsta și… și… O frică intensă îi strânse brusc gâtul… Emmy! Adresa lor era scrisă clar pe această hârtie! Acești trei indivizi erau niște escroci! „Oh, Dumnezeule!” De‑ar lăsa‑o pe Emmy în pace! Diana nu știa ce voiau de la ea, dar… Nu se mai putu abține și puse întrebarea care o tracasa:

— Dumneata… Nu ai fost la mine acasă?

— Nu văd de ce aș fi făcut‑o, din moment ce ești aici în fața mea, îi răspunse el cu răceală. Dacă cineva e neliniștit din cauza dumitale, va ști probabil unde să te găsească.

Ciudată remarcă. În timp ce ea se străduia să‑i descifreze semnificația, el reluă, cu agresivitate:

— Adresa menționată în permisul de con‑ducere… acolo trăiești cu Stoddard?

Stoddard? Numele acesta nu‑i spunea nimic. Nu întâlnise această persoană niciodată, dar nu lucrul acesta era cel mai important. Esențialul era să se asigure că bandiții nu se apropiaseră de Emmy.

— Trăiesc singură, afirmă ea. Mormăitul pe care‑l primi drept răspuns, nu clarifică cu nimic misterul și Diana regretă că‑și menționase casa. În nici un caz nu trebuia să‑i dea impresia că ascundea ceva. Ce proastă era! De ce nu rămăsese mută! Evident, această durere nu o ajuta cu nimic, era incapabilă să gândească coerent… Dorind să schimbe subiectul, se hotărî să‑l provoace.

— Este perfect ilegal să…

— Ilegal? o întrerupse el cu o voce tranșantă. Și șantajul, ce este? după părerea dumitale… o joacă de adolescente?

— Șantajul?

Necunoscutul surâse sceptic… nu, cinic, în fața expresiei ei aiurite.

— Te bălăcești în situații sordide! strigă el. Nu o fă pe nevinovata cu mine, Miss Alexander. Cunosc bine femeile, să știi.

În această privință, ea nu avea nici o îndoială! Aparținea acelei categorii de bărbați seducători care se înconjoară în mod constant de o armată de metrese pulpoase și sofisticate! Totuși, ea se feri să‑și exprime gândurile cu voce tare.

Voia să se întoarcă acasă. Voia s‑o găsească pe draga ei Emmy.

— Ești băgată în povestea asta până în gât, continuă el, disprețuitor. Numai că, de data aceasta, te‑ai întâlnit cu un bărbat care va avea grijă să te pedepsească așa cum meriți!

Inima Dianei se strânse. Era terorizată. De altfel, frica nu o părăsise niciodată, probabil, de la începutul acestei aventuri, exceptând poate când dormea…

El vorbea serios, amenințările sale erau pe cât de grave pe atât de sincere. Cum să‑și dovedească nevinovăția, când oboseala începea din nou s‑o copleșească?

— Ascultă, domnule… eh…

El o privi drept în ochi, dar nu‑și dădu os‑teneala să se prezinte. Diana își umezi buzele.

— Ascultă, reluă ea, nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă aici. Niciodată, în toată viața mea, nu am șantajat pe nimeni!

El nu credea nici un cuvânt, era vizibil. Timp de o clipă, Diana se întrebă, ce s‑ar fi putut extorca de la acest bărbat, dar nu era momentul să aprofundeze ancheta, pentru că trebuia să‑și dovedească nevinovăția!

— Șantajul, conchise ea, este odios! Este inadmisibil.

Ochii săi verzi‑albăstrui se fixaseră asupra lui și ea aștepta să citească în privirea lui vreun semn de indulgență. Expresia răpitorului ei nu se schimbă absolut deloc.

— Nu mă crezi, nu‑i așa?

— Draga mea, vei sfârși cu siguranță prin a mărturisi adevărul, o anunță el privind‑o de sus. De asta poți fi sigură.

O străbătu un fior de teroare.

— Dar nu am nimic de spus! strigă ea dis‑perată.

Migrena devenise atât de puternică încât abia își amintea de ce se dusese la acel hotel. Cu pleoapele închise, își duse o mână ia tâmple.

— Oh, mă doare! gemu ea.

Îl auzi mișcându‑se.

Deschise ochii din nou și tresări văzându‑l ridicându‑se în fața ei, apoi aplecându‑se.

— Nu mă a… atinge! urlă ea, pradă unei spaime indescriptibile.

El o contempla, nemișcat, cu buzele strânse, cu un aer sumbru.

— Nu mișca, îi ordonă el. Merg să‑ți caut niște tablete.

Spre imensa surpriză a Dianei, el plecă. Ea îl ascultă la început dar apoi își dădu seama că nu mai era la hotel ci într‑o casă.

Își încreți sprâncenele. De ce nu ceruse el unui servitor să‑i aducă aspirină? „Nu mișca” spusese… Ce nebună era! Pierduse momente prețioase punându‑și întrebări prostești în loc să fugă!

Să fugă! Bineînțeles! El lăsase ușa larg deschisă.

Cu o mișcare rapidă, fata se sculă și puse picioarele pe pământ. Apoi se ridică, gata să alerge: Totuși, spre marea ei stupefacție și disperare, descoperi că picioarele nu o țineau. Se prăbuși jalnic pe canapea.