Vremea tamaduirii de Lucilla Andrews
Capitolul 1
Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleaşi semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o şalupă a poliţiei trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa îngheţată; apoi, şirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puţin mai în amonte faţă de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiţi îngheţat.
Aşa s-a întâmplat, mi-am spus, exact aşa, deşi toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălţimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depăşea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanţilor. Fusese terminată şi dată în folosinţă abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi şi era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital.
— Dacă nu cumva din întreaga ţară, adăugase asistenta şefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilaşul” nostru şi-a depăşit deja părintele. Având în vedere distanţele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă nişte ceai, draga mea?
— Vă mulţumesc. Ceainicul era de argint, ceşcuţele din porţelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total?
— În clipa asta, cam o mie o sută. Distinşii noştri proiectanţi îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică şi de unde voi obţine asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura?
— Nu. Nu mai sunteţi asistenta şefă?
— Draga mea, nu mai eşti la zi cu noutăţile. „Asistentă şefă” e o titulatură perimată! Aşa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că eşti impresionată.
— Foarte.
Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceaşca elegantă. Eram nu atât impresionată cât uşor mişcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta şefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiţia grijii faţă de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din ţară şi aici se resimţea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” şi era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă aşteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei şefe şi o şuetă în fotolii.
Trecuse un ceas bun, când am ajuns şi la motivul prezenţei mele. Asistenta şefă spuse:
— Cred că am exact ce ţi se potriveşte. Priveşte schiţa asta. „William şi Mary”, secţia de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de şase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului şi, marcate cu roşu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secţia se ocupă doar de subacuţi sau convalescenţi în aşteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă şi rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienţi, veniţi din toate secţiile aripii. Sper că eşti de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutăţile tehnice şi de tratament, putem discuta despre mutarea la o secţie de urgenţe. Dar deocamdată... Se opri. Eşti sigură că vrei numai tură de noapte?
— Foarte sigură, dacă vă convine.
— Dragă, oricând am nevoie de surori cu şcoală pentru tura de noapte. Şi îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetiţa ta îţi va simţi lipsa mult mai puţin. Dar vei reuşi să te odihneşti suficient?
— Cred că da. Cât timp va fi la şcoală.
— Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopţi şi vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile?
Sperasem că nu va pune această întrebare.
— Verişorii, pe care i-am menţionat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema.
— Deci, spuse ea încetişor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuşi să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite şi mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârşeşti prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William şi Mary cu vinerea, sâmbăta şi duminica libere. De acord?
— Mulţumesc foarte mult.
— Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secţia poate fi foarte solicitantă. Când Urgenţa are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la şcoală... dar, iartă-mi vorbele, m-aş fi aşteptat să ai destul de lucru ca părinte şi soţie şi fără o slujbă cu program integral.
Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care îşi creşte singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simţit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Şi-a revenit însă rapid.
— Vai de mine! Nu ştiusem nimic despre situaţia ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Şi, de asemenea, verişori amabili. Şi ca doamna Clinton să fi moştenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton?
— Am stat împreună, cu excepţia ultimelor câteva luni şi a perioadei de după decesul soţului meu, petrecute la reşedinţa Holtsmoor.
Dădu din cap.
— Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă?
— Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds.
Îmi aruncă altă privire ageră.
— Îţi place?
— Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy şi cu mine şi a fost mai mult decât generos cu soacra mea.
— Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Şi locuiesc la conacul Holtsmoor?
— Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru.
— Într-adevăr? Minunată casă! Atâţi Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aştept să-ţi cunosc micuţa şi sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deşi sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum?
Am zâmbit subţire.
— Nu mai sunt fetiţă. Douăzeci şi şapte.
— Faptul că te consideri bătrână, dovedeşte cât de tânără eşti! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci şi doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupaţie riscantă.
— Da, am aprobat, foarte periculoasă.
Asistenta şefă spuse cu blândeţe:
— Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit?
— Da.
Marcus avea patruzeci şi unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască şi la un an după ce ne căsătoriserăm. Obişnuia să zică: „Voi şti că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură maşină.
Asistenta şefă aduse discuţia înapoi, în prezent.
— Trebuie să-ţi mărturisesc că intendenta, ca şi mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajaţii de la Sf. Martha!
Marcus fusese singurul bărbat, în şase generaţii, care nu urmaşe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o maşină de curse şi, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate şi tinere, problema existenţei nu se pusese. Câştigase şi cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Şi cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-şi conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru aşa ceva. Din păcate, ca şi Marcus, nu avea.
Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secţia de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienţi internaţi era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operaţie şi un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleştele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele.
Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secţie care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfinţenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greşise vreun diagnostic, băut fiind, şi niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”.
Primul Holtsmoor în branşă se numise tot Marcus şi fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase şi cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat şi puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultăţii de Medicină.
Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper şi strâns la pungă. Îi lăsase urmaşului atât talentul cât şi o situaţie materială prosperă. Claud construise conacul uriaş şi rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus şi apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat.
Thomas, din cât se ştia, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieţii, îşi pusese averea în mâinile soţiei, iar după moarte i-o lăsase moştenire. Deoarece murise la doar treizeci şi şapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai şase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soţia sa cea frumoasă, cam toantă şi complet lipsită de imaginaţie, era aşa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie şi bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească şi să refacă decorţiunile interioare şi toate cu cheltuială maximă. Îşi crescuse copilul insuflându-i credinţa că stilul ăsta de viaţă i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieţii, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecinţele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoştinţă de avocatul familiei, fost coleg de şcoală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă şi ochi albaştri, reci.
— Aş putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferaţi să aflaţi adevărul.
— Vă rog.
Un ceas mai târziu, mă întrebă:
— Cum vă veţi descurca, fără soţ şi cu un copil mic?
I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verişoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton.
Un zâmbet îi apăru pe figură.
— Speram să aveţi rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, ştiam că ambii părinţi sunt morţi, aşa că nu-mi puneam prea mari speranţe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră şansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorinţă vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie şi pentru renta viageră pe care am reuşit să i-o încropim. Aş fi vrut să pot face ceva şi pentru dumneavoastră.
— Mulţumesc, i-am spus.
A tras de gulerul cămăşii, de parcă l-ar fi strâns.
— Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite.
— Înţeleg.
— Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câţiva ani, i-am atenţionat pe Marcus şi pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă?
— Nu ştiu, am răspuns.
Cineva a adus ceai. Oriunde m-aş fi dus, apărea şi ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacţia automată, englezească, la deces, înainte de apariţia ceaiului.
— Oricând veţi avea nevoie de ajutor, apelaţi la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare.
Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitaţie. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrăşase, faţa îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a şocat. Cu toată diferenţa dintre noi, Marcus păruse să aparţină generaţiei mele. Şi totuşi, dacă ar fi trăit, ar fi avut acelaşi număr de ani cu insul din faţa mea.
Am schimbat câteva amabilităţi, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neaşteptat şi că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni.
— Cum merge treaba?
— Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aş fi recunoscătoare pentru un sfat. Aş vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă.
Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanţul de la ceas.
— N-aş fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creşterea unei fetiţe normale şi sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-aţi întors?
— Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris şi, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm.
— Teoretic, sună bine. Practic, trei generaţii laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experienţa mea spune că aşa ceva nu mai e posibil. Şi, deşi Helen trebuie să aibă acum peste şaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înşel?
Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă.
— E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuţo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Aşa că îi spunem pe nume, Helen.
— Aşa, deci. Şi Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i aşa?
— Nu. Îi este dor de verişorii mei, de fermă, de spaţiul neîngrădit.
— Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el.
— Nu se poate. Au vândut şi s-au mutat la Londra.
— Un fermier în oraş? Ridică o sprânceană. Din ce trăieşte?
— Deocamdată, din speranţe şi din ce i-a rămas de la vânzarea proprietăţii. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul şi, cum soţia a moştenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reuşit să vândă două scenarii de televiziune şi o nuvelă, s-au hotărât să-şi încerce norocul. Nu au copii şi nici alte obligaţii. Ann speră să câştige ceva închiriind camere studenţilor, iar dacă nu va reuşi se poate angaja din nou ca secretară.
— Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane?
I-am dat adresa exactă.
— Cunoaşteţi Londra, doamnă?
— Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimţi lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o şcoală aproape de casă.
— S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi.
— Nu-i chiar aşa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei?
— Puneţi altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsaţi acolo unde se află acum?
Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustiţa ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o laşi să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l ţină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătuşa Ann, unchiul David şi Dusty?”
Dusty era dalmaţianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un căţel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de consideraţie?”
Avocatul aştepta răbdător.
În cele din urmă am spus:
— N-o înţeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezenţa noastră şi totuşi pare s-o dorească.
— S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta şi este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situaţia ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai uşoară, din celelalte.
Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obişnuisem să-l consider rece şi lipsit de imaginaţie.
L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen.
— Nu încape discuţie că-ţi va face greutăţi. Mă privi ca şi cum aş fi fost condamnată. De obicei a reuşit să-şi impună voinţa şi asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reuşească şi acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, şi pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supravieţuirea. Se opri o vreme. Ai înţeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia.
— Da, am răspuns pe gânduri, da.
În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen.
— Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o priveşte pe Marcy, nepoata mea să meargă la o şcoală publică! Să se amestece – chiar aşa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnişoare, iar de la anul se poate.
— Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini şase ani!
— Şi va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – şi să nu-ţi închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii şi nepoţi de care să aibă grijă – în afara responsabilităţilor faţă de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă.
Şi eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Şi eu încercasem experienţa aceea de la cinci la şapte ani şi amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă.
A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziţie cu accese de furie. Victor Simmonds nu şi-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară.
— O să-mi lipsiţi, şi tu şi micuţa, dar procedaţi bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva.
— Mulţumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ţi-am îngreunat traiul în ultima vreme.
Avea o figură rotundă şi zbârcită şi o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soţii, după patruzeci şi trei de ani de convieţuire. Zâmbi melancolic.
— Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Aşa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeaşi tagmă. Mi-a fost o soţie minunată, dar avea o limbă tare ascuţită, odihnească-se în pace!
— Şi asta nu te deranja?
— Să-ţi spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrâneşti, dacă nu înveţi să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă.
Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviţă. Taxiul ne-a lăsat în faţa unei case victoriene, înalte şi cenuşii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunţuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea.
— Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma.
O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine?
Ann a deschis uşa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy îşi aruncă braţele în jurul gâtului dalmaţianului în timp ce David deschidea o uşă şi-şi ridica ochelarii pe frunte.
— Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceţi linişte, voi fi obligat să vă omor pe toţi! O ridică pe Marcy, o sărută şi mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă şi pe mine în acelaşi timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele uşii trântite.
Am lăsat jos copila încântată.
— Mami! Nu-i aşa că este bine acasă!
Am oftat de uşurare.
Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha.
— Nu-ţi va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale şi toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri?
— Fiindcă Sf. Martha este chiar după colţ, răspunse David în locul meu. Şi dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branşă.
— Şase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viaţa oricărui spital. Mai multe generaţii au absolvit stagiul şi au plecat. Cu excepţia câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de feţe cunoscute. Oricum, deşi cred că asistenta şefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură.
— Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i şi cere-i un interviu, Pippa.
Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul muşcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.
