PDF Banii de Emile Zola carti autori straini

Banii de Emile Zola

I

Ornicul de la Bursă bătuse ora unsprezece când Saccard intră la Champeaux, în sala albă şi aurită ale cărei ferestre înalte dădeau spre piaţă. Dintr-o privire trecu în revistă şirul de măsuţe la care stăteau înghesuiţi unii într-alţii clienţii zoriţi şi păru mirat că nu vede chipul celui pe care-l căuta.

Cum un chelner încărcat cu farfurii tocmai trecea pe lângă el în grabă, îl întrebă:

— Spune-mi, te rog, n-a venit domnul Huret?

— Nu, domnule, încă nu.

Atunci, Saccard, hotărându-se să aştepte, luă loc la o masă, în dreptul unei ferestre, de la care tocmai se ridica un client. Credea că a întârziat şi, în timp ce chelnerul schimba faţa de masă, privirile lui lunecară afară, pândind pe cei ce treceau pe stradă. Chiar şi după ce i se aduse tacâmul, nu dădu numaidecât comanda: rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra pieţei înveselite de luminoasa zi de mai. La ceasul când lumea prânzea, piaţa era aproape pustie; sub castanii de o verdeaţă proaspătă şi nouă, băncile erau libere; în staţie, de-a lungul grilajului, şirul trăsurilor de piaţă se întindea de la un capăt la celălalt, iar omnibuzul ce ducea spre Bastilia se oprea la colţul străzii, fără să lase sau să ia vreun călător. Razele soarelui cădeau vertical, scăldând în lumina lor monumentala clădire a Bursei cu şirul de coloane şi cu cele două statui, şi vastul peron la capătul căruia nu se vedea acum decât armata de scaune frumos rânduite.

Întorcând însă capul, Saccard recunoscu la masa vecina pe Mazaud, agentul de schimb. Îi întinse mâna.

— Dumneata eşti? Bună ziua!

— Bună ziua, răspunse Mazaud, strângându-i mâna distrat.

Mic de stat, negricios, foarte vioi, frumos, acesta moştenise la vârsta de treizeci şi doi de ani firma unui unchi de al său.

Părea că toate gândurile îi sunt îndreptate către cel ce stătea în faţa lui la masă, un domn gras, roşu şi ras, celebrul Amadieu, pe care întreaga Bursă îl venera de când dăduse faimoasa lovitură cu acţiunile „Minelor din Saisis”. Când acestea scăzuseră la 15 franci şi când orice cumpărător era socotit nebun, Amadieu îşi băgase în afacerea asta toată averea, adică două sute de mii de franci, aşa, la noroc, fără calcul şi fără să fi simţit ceva dinainte, numai dintr-o încăpăţânare de brută norocoasă. Astăzi, când, datorită descoperirii unor filoane reale şi bogate, acţiunile depăşeau uneori cursul de o mie de franci bucata, el câştiga vreo cincisprezece milioane, astfel că pasul acela, care ar fi trebuit să-l ducă la casa de nebuni, îl înălţase la rangul de mare capacitate financiară. Era salutat şi mai cu seamă consultat de toată lumea. De altfel, nu mai făcea nicio operaţie de bursă, ca şi cum, pe deplin satisfăcut, se mulţumea să troneze de la înălţimea unicei sale izbânzi şi a legendarei sale lovituri. Mazaud, desigur, visa să-l aibă de client.

Neputând obţine din partea lui Amadieu nici măcar un surâs, Saccard salută pe cei de la masa din faţă, trei oameni de afaceri pe care-i cunoştea bine, Pillerault, Moser şi Salmon.

— Bună ziua, ce mai faceţi?

— Binişor, mulţumim…

Totuşi, simţi că şi din partea lor îl învăluie o răceală vecină cu duşmănia. Pillerault, foarte înalt, foarte slab, cu gesturi nervoase şi cu un nas subţire înfipt în obrazu-i osos ca de cavaler rătăcitor, avea de obicei familiaritatea unui amator de jocuri de noroc, care era din principiu pentru situaţiile riscate, declarând că-l pândea prăbuşirea ori de câte ori se străduia să facă ceva în mod chibzuit. Era din fire un nepotolit jucător „à la hausse”[1], mereu optimist, pe câtă vreme Moser, mic de statură, galben la faţă, chinuit de o boală de ficat, se văieta întruna, veşnic urmărit de groaza cataclismului. Salmon, un bărbat foarte frumos ce ţinea piept cu dârzenie celor cincizeci de ani ai săi, mândru de superba lui barbă neagră ca pana corbului, trecea drept un tip din cale afară de îndrăzneţ. Nu vorbea niciodată, răspundea numai prin zâmbete, nu se ştia nici cum joacă şi nici măcar dacă joacă, iar felul lui de a asculta îl impresiona atât de mult pe Moser, încât deseori acesta, după ce-i destăinuise câte ceva, dădea fuga să-şi schimbe ordinele la bursă, zăpăcit de tăcerea lui.

Înconjurat de nepăsarea ce i se arăta, Saccard rămăsese cu ochii sticloşi şi provocatori, după ce trecuse în revistă, cu privirea, întreaga sală. Nu se mai salută decât cu Sabatani, un tânăr ce stătea la o masă ceva mai îndepărtată de a lui, un levantin frumos, cu o faţă lunguiaţă şi brună, luminată de doi ochi minunaţi, dar pe care o gură răutăcioasă, duşmănoasă, o urâţea. Bunăvoinţa acestuia îl enervă în cele din urmă: tipul nu putea fi decât un executat[2] al vreunei Burse din străinătate, unul dintre tinerii care plac femeilor, pripăşit în mijlocul lor din toamna trecută; îl văzuse întâia oară lucrând ca intermediar într-un crah bancar şi încetul cu încetul câştigase încrederea agenţilor de bursă şi a oamenilor lor printr-o purtare foarte corectă şi printr-o neobosită amabilitate, chiar şi faţă de cei mai pătaţi dintre ei.

Un chelner se oprise în faţa mesei lui Saccard:

— Ce serveşte domnul?

— A, da… ce vrei dumneata… un cotlet, sparanghel…

Apoi, chemându-l înapoi, îl întrebă:

— Eşti sigur că domnul Huret n-a fost pe aici şi a plecat?

— Foarte sigur, domnule.

Aşadar, aici ajunsese după dezastrul care, în Octombrie, îl silise încă o dată să-şi lichideze afacerile şi să-şi vândă locuinţa din parcul Monceau pentru a închiria un apartament; nu-l mai salutau decât oameni de felul lui Sabatani; intrarea lui într-un restaurant în care strălucise cândva, nu mai făcea să se întoarcă toate capetele spre el şi să i se întindă toate mâinile. Ştia să facă faţă situaţiei cu demnitate şi nu învinuia pe nimeni pentru ultima afacere cu terenuri, afacere scandaloasă şi dezastruoasă din care nu-şi putuse salva decât pielea. Dar acum era stăpânit de ambiţia nepotolită de a-şi lua revanşa; şi absenţa lui Huret, care-i făgăduise solemn că va fi acolo la ora unsprezece, ca să-i spună rezultatul întrevederii cu fratele său Rougon, ministru atunci în apogeu, îl întărâta parcă şi mai mult împotriva acestuia din urmă. Huret, deputat supus, slugă a ministrului, nu era decât un intermediar; dar Rougon, pentru care nimic nu era imposibil, se putea oare să-l părăsească tocmai acum? E adevărat că niciodată nu se dovedise a fi un frate bun; că se supărase după catastrofă şi că rupsese făţiş relaţiile cu el, de teama de a nu se compromite, toate acestea erau fireşti. Dar, de şase luni de zile, ar fi putut găsi modalitatea să-i vina în ajutor. Va avea oare şi acum inima să-i refuze sprijinul atât de trebuincios, pe care i-l cerea printr-o terţă persoană, neîndrăznind să se ducă el însuşi, de teama unui acces de furie care-i putea fi fatal? Numai un cuvânt dacă ar spune Rougon, şi ar fi de-ajuns să-l pună din nou pe picioare, iar întreg Parisul acesta laş şi mare să fie iar al lui.

— Ce fel de vin doreşte domnul? îl întrebă chelnerul.

— Bordeaux-ul vostru obişnuit.

Saccard, preocupat, îşi lăsase cotletul să se răcească, neavând poftă de mâncare, ridică deodată ochii, văzând o umbră lunecând pe faţa de masă. Era Massias, un tânăr cu obrajii roşii, un pârlit de remizier, muritor de foame pe vremuri, şi care acum se strecura printre mese, ţinând în mână buletinul de cursuri. Saccard fu adânc mâhnit când văzu că trece pe lângă el fără să se oprească, îndreptându-se spre Pillerault şi Moser să le înmâneze buletinul. Distraţi, adânciţi într-o convorbire, aceştia abia dacă aruncară o privire asupra cursurilor: nu, n-aveau de dat niciun ordin; altădată, poate. Massias, neîndrăznind să se adreseze celebrului Amadieu, care, aplecat deasupra unei salate de raci, vorbea în şoaptă cu Mazaud, se îndreptă spre Salmon; acesta luă cursurile, le cercetă îndelung, şi apoi i le înapoie fără să scoată o vorbă. Sala începu să se însufleţească. Tot mereu apăreau în prag alţi remizieri. Se încingeau discuţii aprinse, duse de la o masă la alta; pe măsură ce timpul trecea, patima afacerilor se aprindea mai tare. Iar Saccard, care privea mereu afară, vedea piaţa aglomerându-se încetul cu încetul, trăsurile şi pietonii circulând încoace şi încolo, în timp ce pe treptele Bursei strălucind în soare, oamenii începeau să se arate, unul câte unul, ca nişte pete negre.

— Ascultaţi-mă pe mine, începu Moser cu vocea lui plângăreaţă, alegerile astea suplimentare de la 20 Martie sunt un semn cât se poate de îngrijorător… Asta înseamnă întreg Parisul câştigat de partea opoziţiei!

Pillerault dădu din umeri. Ce importanţă putea să aibă faptul că Garnier Pagès[3] şi Carnot[4] treceau pe băncile stângii?

— Tot aşa s-a întâmplat şi cu chestia ducatelor[5], continuă Moser. Problema asta e plină de complicaţii… da, aşa e, degeaba râdeţi! Nu spun că trebuia să declarăm război Prusiei pentru a o împiedica să se îngraşe pe seama Danemarcei; mai erau şi alte mijloace… Da, da, când cei mari încep să înghită pe cel mici, nu se ştie niciodată care va fi sfârşitul… Iar în ceea ce priveşte Mexicul[6]…

Pillerault, care era într-una din zilele lui de satisfacţie universală, îl întrerupse printr-un hohot de râs:

— Ah, nu, dragul meu, nu ne mai sâcâi cu temerile tale în legătură cu Mexicul… Mexicul va fi pagina de glorie a epocii noastre… De unde dracu ai scos că imperiul ar fi bolnav? Ai uitat că împrumutul de trei sute de milioane a fost acoperit de peste cincisprezece ori în ianuarie? Un succes nemaipomenit… Uite, vă dau întâlnire în 67, da, peste trei ani, când se va inaugura Expoziţia Universală, a cărei organizare împăratul a hotărât-o chiar acum.

— V-o repet: toate merg prost, spuse disperat Moser.

— Ei frate, da’ mai lasă-ne-n pace! Totul merge strună!

Salmon îi privea pe rând, surâzând cu un aer gânditor. Iar Saccard, care îi asculta, făcea legătură între situaţia lui grea şi criza în care părea că începe să se zbată imperiul. El se mai prăbuşise o dată; oare imperiul, care îl ridicase, avea să decadă ca şi el, prăvălindu-se dintr-odată de la cea mai înaltă culme, în cea mai neagră mizerie? Doisprezece ani iubise şi apărase regimul acesta în care simţise că trăieşte, se dezvoltă şi se hrăneşte din plin, asemeni arborelui ale cărui rădăcini se înfig adânc într-un pământ prielnic. Dar dacă fratele său voia să-l smulgă de acolo, dacă trebuia să se despartă de cei ce sugeau pământul acela bogat în plăceri, atunci ducă-se totul în vârtejul distrugător al nopţilor de orgie.

Acum, străin de forfota mereu crescândă a sălii, copleşit de amintiri, aştepta să i se aducă sparanghelul. Îşi zărise chipul într-o oglindă din faţa lui şi rămăsese uimit. Anii parcă nici nu-i atinseseră trupul mărunt. În ciuda celor cincizeci de ani ai săi, nu părea trecut de treizeci şi opt. Era subţire şi vioi ca un tânăr, cu chipul lui negricios şi uscat de marionetă, cu nasul ascuţit, cu ochii mici şi scânteietori; căpătase parcă farmecul acela al tinereţii neobosite, era mlădios, vioi, cu părul încă stufos şi fără un fir alb. Îşi aducea aminte de sosirea lui la Paris, a doua zi după lovitura de stat[7], de seara aceea de iarnă când se trezise pe străzile oraşului, fără un ban în buzunar, înfometat, cu o mulţime de pofte nesăturate. Ah, iureşul acela de-a lungul străzilor, când încă înainte de a-şi fi desfăcut geamantanul, simţise nevoia să se avânte în oraş, cu ghetele lui scâlciate şi cu paltonul lui soios, pentru a-l cuceri! Din seara aceea urcase deseori foarte sus, zeci de milioane îi trecuseră prin mâini, fără însă ca vreodată să fi izbutit a stăpâni norocul, aşa cum stăpâneşti un lucru pe care-l ştii al tău, pe care-l ţii încuiat sub cheie, viu, material. Întotdeauna, numai minciuna şi ficţiunea îi umpluseră casele de bani, din care aurul părea că se strecoară prin găuri neştiute. După aceea ajungea din nou pe stradă, ca în îndepărtatele timpuri ale începutului, la fel de tânăr, la fel de flămând, la fel de nesăţios, chinuit de aceeaşi nevoie de plăceri şi de cuceriri. Gustase din toate şi nu se săturase, neavând nici prilejul, nici timpul să-şi înfigă dinţii adânc în oameni şi în lucruri. În clipa aceea îşi dădea seama ce trist e să fii din nou sărac, s-o iei de la început, să nu te nutreşti decât cu nădejdile şi amăgirile. Cu toate acestea îl cuprindea dorul de a lua totul de la început, pentru a recuceri totul: de a ajunge mai sus decât fusese vreodată şi de a călca şi mai hotărât peste oraşul cucerit. Nu mai dorea bogăţia amăgitoare a faţadei, ci voia să stăpânească tot palatul bogăţiei, să simtă din plin domnia aurului de pe un tron de saci cu galbeni!

Vocea lui Moser, care se ridica din nou, aspră şi foarte ascuţită, îl întrerupse o clipă din visare.

— După cum a dovedit-o Thiers[8], expediţia în Mexic costă patrusprezece milioane pe lună… Şi trebuie să fie cineva într-adevăr orb, pentru a nu-şi da seama că în Cameră majoritatea se clatină. Stânga numără acum peste treizeci de deputaţi. Chiar împăratul a înţeles că puterea absolută devine imposibilă, de vreme ce s-a făcut promotorul libertăţii…

Pillerault nu mai răspundea, mulţumindu-se să surâdă dispreţuitor.

— Da, ştiu, piaţa vi se pare solidă, afacerile merg bine. Dar aşteptaţi sfârşitul… Vedeţi dumneavoastră, prea s-a dărâmat şi prea s-a reconstruit mult la Paris! Lucrările astea mari au secătuit economiile. Iar în ceea ce priveşte marile bănci, care au o aparenţă atât de înfloritoare, aşteptaţi numai ca una dintre ele să cadă şi le veţi vedea pe toate prăbuşindu-se, pe rând… Fără să mai punem la socoteală faptul că poporul se agită. Mie unul, asociaţia aceea internaţională a muncitorilor[9], care a fost fondată deunăzi pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale lucrătorilor, nu-mi place de fel! În Franţa se manifestă un fel de protest, o mişcare revoluţionară care ia avânt pe zi ce trece. E ceva putred, ascultaţi-mă pe mine… Totul se va prăbuşi în curând…

În jurul lui se auziră proteste vii. Desigur, criza de ficat iar l-a apucat pe afurisitul ăsta de Moser!… El însă, în timp ce vorbea, nu-şi luase ochii de la masa vecină, unde Mazaud şi Amadieu continuau, cu tot zgomotul ce domnea împrejur, să vorbească în şoaptă. Încetul cu încetul, întreaga sală începu să ia seama la această tainică şi îndelungată convorbire. Ce aveau oare să-şi spună, de şopteau aşa? Amadieu dădea, desigur, ordine, pregătea vreo lovitură de bursă. De trei zile circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu lucrările Canalului de Suez. Moser clipi şi începu şi el să vorbească încet.

— Ştiţi că englezii au de gând să împiedice lucrările? S-ar putea să avem război.

De astă dată, Pillerault tresări, auzind vestea asta grozavă. Era de necrezut şi totuşi cuvântul făcu înconjurul sălii, devenind aproape o certitudine: Anglia trimisese un ultimatum, cerând încetarea imediată a lucrărilor. Amadieu, bineînţeles, nu vorbea decât despre asta cu Mazaud, căruia îi dădea ordin să-i vândă toate acţiunile Canalului de Suez. Un zumzet de panică se ridică în aerul îmbâcsit de mirosuri, în mijlocul zgomotului mereu crescând al tacâmurilor. Iar când Flory, unul dintrefuncţionarii agentului de schimb, un tânăr cu o faţă de copil, năpădită de o barbă castanie, intră ca o vijelie în sală, emoţia generală atinse culmea. Tânărul se repezi, ţinând în mână un pachet cu note de încheieri, pe care le întinse stăpânului său, şoptindu-i ceva la ureche.

— Bine, răspunse Mazaud, aşezându-şi notele în carnet.

Apoi, scoţând ceasul, adăugă:

— Aproape 12! Spune-i lui Berthier să mă aştepte. Fii şi dumneata acolo şi nu uita să-mi aduci telegramele.

După plecarea lui Flory, Mazaud îşi reluă convorbirea cu Amadieu, scoţând din buzunar alte notiţe, pe care le puse pe masă, lângă farfurie; în fiecare clipă, câte un client care pleca i se apleca la ureche şi-i şoptea ceva, iar el nota repede pe un petic de hârtie, între două îmbucături. Ştirea aceea falsă, venită nu se ştie de unde, născută din nimic, se îngroşa ca un nor ce vestea furtuna.

— Vinzi, nu-i aşa? îl întrebă Moser pe Salmon.

Dar surâsul mut al acestuia era atât de şiret, încât Moser rămase pe gânduri, îndoindu-se acum de acel ultimatum al Angliei, despre care nici nu-şi dădea seama că el îl născocise.

— Eu, unul, cumpăr oricât, încheie Pillerault cu îndrăzneala şi înfumurarea jucătorului fără metodă.

Cu tâmplele zvâcnindu-i de beţia jocului – sporită de agitaţia aceasta turburătoare din timpul prânzului, agitaţie care străbătea întreaga sală – Saccard se apucă să-şi mănânce sparanghelul, enervându-se din nou din cauza lui Huret, pe care nu-l mai aştepta. El, care lua întotdeauna atât de repede o hotărâre, acum şovăia de săptămâni întregi, pradă tuturor îndoielilor. Era dornic să pornească pe alt drum şi visase, la început, o viaţă cu totul nouă, ca înalt funcţionar sau în politică. De ce, adică, să nu-l fi împins corpul legislativ până la consiliul de miniştri, ca pe fratele său? Vina pe care o aducea speculaţiilor de bursă, era veşnica nesiguranţă, sumele acelea mari pierdute tot atât de repede pe cât de repede fuseseră câştigate; nu putuse niciodată spune că are cu adevărat un milion, fără să fie dator cuiva. Iar acum, acum când îşi făcea examenul de conştiinţă, ajungea la concluzia că era poate prea stăpânit de patima luptei pentru bani, luptă care cerea atâta sânge rece. Aşa se explica de ce, după o viaţă extraordinară de lux şi de caznă, se pomenea acum istovit, sărăcit de aceşti zece ani de îndrăzneţe traficuri, cu terenurile noului Paris, traficuri în care atâţia alţii, mai puţin dibaci ca el, adunaseră averi colosale. Da, se înşelase poate asupra adevăratelor lui aptitudini; în vâltoarea politicii, cu puterea lui de muncă şi cu arzătoarea lui încredere, poate că ar învinge dintr-odată, dintr-un singur salt. Totul depindea de răspunsul fratelui său. Dacă acesta refuza să-l ajute, aruncându-l cin nou în prăpastia măruntului revânzător de acţiuni, ei bine, asta va fi cu atât mai rău pentru el şi pentru ceilalţi, căci atunci va risca marea lovitură de care nu vorbise încă nimănui, afacerea aceea uriaşă la care visa de săptămâni întregi şi care îl speria chiar şi pe el, afacere care, fie că izbutea, fie ca dădea greş, avea să zguduie lumea.

Pillerault vorbea acum cu glas tare:

— Spune-mi, Mazaud, s-a isprăvit cu executarea lui Schloser?

— Da, răspunse agentul de schimb, chiar azi va fi afişată.. Ce vrei? e plicticos, dar avem informaţii din cale afară de îngrijorătoare, aşa că am făcut începutul. Trebuie din când în când să mai facem şi un pic de curăţenie printre noi!…

— Mi s-a spus, adaugă Moser, că colegii dumitale – Iacoby şi Delarocque – ar fi intrat cu sume serioase.

Agentul făcu un gest de nepăsare.

— De! Ăsta-i riscul… S-ar putea foarte bine ca Schlosser să fi făcut parte dintr-o bandă, aşa că n-are decât să se ducă să-şi facă meseria pe la bursele din Berlin sau din Viena.

Privirile lui Saccard se îndreptară spre Sabatani, despre ale cărui legături secrete cu Schlosser aflase din întâmplare: jucau amândoi jocul cunoscut: unul à la hausse, celălalt à la baisse[10], asupra aceleiaşi valori; cel care pierdea se despăgubea din câştigul celuilalt şi se făcea-nevăzut, Sabatani tocmai îşi plătea tacticos costul mesei pe care o luase. Pe urmă, cu amabilitatea lui mieroasă de oriental corcit cu sânge italian, strânse mâna lui Mazaud, al cărui client era, şoptindu-i ceva la ureche, în timp ce Mazaud îşi însemnă ordinul pe o fişă.

— Îşi vinde Suezurile! murmură Moser.

Apoi, neputându-se stăpâni, ros de îndoială, spuse cu glas tare:

— Ce părere ai despre acţiunile Canalului de Suez?

Zgomotul ce domnea în sală se întrerupse pentru o clipă şi toate capetele celor de la mesele învecinate se întoarseră spre el. Întrebarea aceasta era expresia neliniştii crescânde. Dar Amadieu care-l invitase la masă pe Mazaud numai pentru a-i recomanda pe unul dintre nepoţii săi, rămase neclintit, neavând niciun răspuns de dat, în timp ce agentul de schimb, pe care ordinele de vânzare primite începeau să-l mire, se mulţumea să dea din cap, dintr-o discreţie profesională.

— Suezurile sunt acţiuni bune! declară cu vocea lui muzicală Sabatani care, înainte de a părăsi sala, făcu un ocol ca să-i strângă curtenitor mâna lui Saccard.

Saccard prelungi câteva clipe senzaţia acelei strângeri de mână, atât de mlădioasă, atât de gingaşă, feminină aproape. La răscrucea drumului nou pe care trebuia să apuce, a vieţii pe care trebuia să şi-o refacă, toţi cei adunaţi acum acolo i se părea că sunt nişte tâlhari! Ah, Doamne, dacă-l vor sili, cu ce înverşunare îi va urmări, cum îi va jupui pe toţi Moserii ăştia fricoşi, pe Pilleraultii ăştia îngâmfaţi, pe Salmonii ăştia mai seci decât dovlecii şi pe toţi aceşti Amadieu pe care succesul i-a făcut să creadă că au geniu! Zgomotul farfuriilor şi al paharelor se înteţi, glasurile deveniră mai răguşite, uşile se deschideau şi se închideau tot mai violent, în graba care-i măcina pe toţi de a lua parte la joc şi de a fi de faţă în cazul când într-adevăr s-ar produce prăbuşirea acţiunilor Canalului de Suez. Pe fereastră, în mijlocul pieţei străbătute de trăsuri şi ticsită de oameni, Saccard vedea treptele scăldate în soare ale Bursei, năpădite de insectele umane, bărbaţi corect îmbrăcaţi în negru, care umpleau încetul cu încetul spaţiul dintre coloane, în timp ce îndărătul grilajelor se zăreau câteva femei trecând pe sub castani ca nişte umbre.

Deodată, tocmai când se pregătea să înceapă porţia de brânză pe care o comandase, o voce puternică îl făcu să ridice capul.

— Iartă-mă, dragul meu, dar mi-a fost cu neputinţă să vin mai devreme!

În sfârşit, sosise Huret, un normand din Calvados, un tip greoi şi lătăreţ de ţăran şiret, care făcea pe omul fără pretenţii. Porunci imediat să i se aducă ceva, indiferent ce, o mâncare oarecare şi legume.

— Ce veşti? îl întrebă scurt Saccard, abia stăpânindu-şi nerăbdarea.

Celălalt, însă, nu se grăbea deloc. Îl privi cu un ochi şiret şi prevăzător, apoi, începând să mănânce, se aplecă spre Saccard şi coborând vocea, spuse:

— Află că l-am văzut… Da, la el acasă, azi dimineaţă… A fost foarte, foarte drăguţ, foarte binevoitor faţă de dumneata.

Se opri, bău un pahar mare de vin, îşi vârî încă un cartof în gură.

— Da, şi?

— Uite ce se întâmplă, dragul meu… E de acord să facă tot ce îi stă în putere pentru dumneata; îţi va face rost de o situaţie foarte frumoasă, dar nu în Franţa… guvernator într-una dintre coloniile noastre de pildă, într-una dintre cele bune. Vei domni acolo ca un adevărat prinţişor…

Saccard pălise.

— Ia ascultă, dragă, vă bateţi joc de mine?… De ce nu cere deportarea mai degrabă?… A, vrea să scape de mine!

— Mai bine să ia seama să nu încep să-l stingheresc cu adevărat!

Huret mesteca mai departe, cu un aer împăciuitor.

— Ei, haide, haide, nu-ţi vrem decât binele. Nu te împotrivi.

— Să mă las doborât, nu-i aşa? Uite! mai adineauri se spunea aici că în curând imperiul nu va mai fi în stare să facă nicio prostie. Da, războiul din Italia[11], expediţia din Mexic, atitudinea faţă de Prusia. Şi, pe cuvântul meu, aşa e!… Veţi face atâtea tâmpenii şi atâtea nerozii, încât Franţa întreagă se va ridica să vă dea afară!

La acestea, deputatul, creaţie a ministrului, păru îngrijorat, pali şi se uită în jurul lui.

— Ah! dă-mi voie, dă-mi voie, nu te înţeleg… Rougon, este un om cinstit… Atâta vreme cât va fi aici, nu-i niciun pericol… Nu, nu mai spune nimic; nu-l cunoşti, ascultă mă pe mine!

Rostind cuvintele încet, printre dinţi, Saccard îl întrerupse cu violenţă.

— N-ai decât să-l iubeşti; vedeţi-vă mai departe de cârdăşia voastră… Dar vrea sau nu să-mi dea o mână de ajutor, aici, la Paris?

— La Paris, nu!

Fără să mai spună ceva, se ridică, chemă chelnerul la plată în timp ce Huret, care-i cunoştea furiile, continua să înghită foarte liniştit bucăţele de pâine, lăsându-l să plece, de teama unui scandal. Dar în clipa aceea sala tresări de la un capăt la altul.

Intrase Gundermann, regele bancherilor, stăpânul Bursei şi al lumii, un om de şaizeci de ani, al cărui cap mare şi chei cu un nas gros şi nişte ochi rotunzi, bulbucaţi, exprima o încăpăţânare şi o oboseală fără de margini. Nu se ducea niciodată la Bursă, nu-şi trimitea niciun reprezentant oficial şi nici nu lua vreodată masa într-un local public. Numai când şi când, i se întâmpla, ca astăzi de pildă, să vină la restaurantul Champeaux, unde se aşeza la o masă, cerând doar un pahar de Vichy, care îi era servit pe o farfurioară. Suferea de mai bine de douăzeci de ani de o boală de stomac şi nu se hrănea decât cu lapte.

Cum se aşeză la masă, întreg personalul dădu fuga să-i aducă apa, şi toţi clienţii din sală îl salutară cu respect. Moser îl privea cu admiraţie pe omul acesta care cunoştea toate secretele Bursei, care dicta urcările şi scăderile aşa cum dispune Dumnezeu de tunete. Până şi Pillerault îl salută, deoarece nu credea decât în puterea nestăvilită a miliardelor. Era douăsprezece şi jumătate, şi Mazaud, care tocmai atunci se despărţise în grabă de Amadieu, se întoarse din drum şi se plecă înaintea bancherului, de la care avea din când în când cinstea de a primi câte un ordin de bursă. Mulţi dintre agenţii care tocmai se pregăteau de plecare, rămaseră în picioare în jurul zeului, închinându-i-se cu respect în vălmăşagul de mese pline de tacâmuri şi pahare murdare; îl priveau cu toţii cum îşi ducea cu o mână tremurătoare paharul de apă la buzele-i ofilite.

Pe vremuri, când se ocupa cu speculaţiile terenurilor din Monceau, Saccard discutase, ba chiar se şi certase cu Gundermann. Nu se puteau înţelege; unul era pătimaş şi dornic de plăceri, celălalt sobru şi de o logică rece. Aşa că, scos din fire de intrarea triumfătoare a celuilalt, Saccard pornise spre ieşire, când Gundermann îl strigă din urmă:

— Ia spune-mi, dragul meu, e adevărat? Te retragi din afaceri? Drept să-ţi spun, bine faci, e mai bine aşa!

Pentru Saccard fu ca o lovitură de bici dată în plin obraz, îşi îndreptă statura mică şi răspunse cu voce clară, tăioasă ca o sabie:

— Înfiinţez o bancă cu un capital de douăzeci şi cinci de milioane şi sper că voi avea cinstea să te vizitez în curând.

Şi ieşi, lăsând în urmă larma nepotolită a sălii, unde toată lumea se îmbrâncea ca să fie de faţă la deschiderea Bursei. Ah! de-ar izbuti, de-ar putea să-i strivească din nou pe oamenii ăştia, de-ar putea să lupte din toate puterile cu acest rege al aurului, pe care-l va doborî, poate, într-o bună zi!… Încă nu se hotărâse să pornească afacerea aceea mare, astfel că se miră şi el de fraza pe care numai nevoia îl silise s-o rostească. Dar unde îşi mai putea oare încerca norocul, mai ales acum când fratele său îl părăsea definitiv şi când oamenii şi lucrurile îl jigneau mereu aţâţându-l iar la luptă, asemenea taurului însângerat adus din nou în arenă?

O clipă, rămase fremătând pe marginea trotuarului. Era ora febrilă când Parisul năvăleşte până spre piaţa aceasta centrală situată între rue Montmartre şi rue Richelieu, cele două artere în care se îmbulzeşte mulţimea. Din cele patru răscruci, în cele patru colţuri ale pieţei, şirul continuu ai trăsurilor se scurgea brăzdând. asfaltul, în mijlocul vuitorii pietonilor. Cele două şiruri de trăsuri de piaţă din staţie se întrerupeau neîncetat şi se formau din nou de-a lungul grilajelor, în timp ce în rue Vivienne, landourile agenţilor de bancă se înşirau unul în spatele celuilalt, dominate de vizitiii cu hăţurile în mâini, gata să dea bici cailor la prima poruncă. Treptele şi peristilul Bursei, erau negre de furnicarul de redingote, iar dinspre culisă, care se şi instalase sub ceas şi începuse să funcţioneze, se auzea zvonul cererii şi al ofertei, acest freamăt al agioului[12] care domina parcă zgomotul oraşului. Trecătorii întorceau capul, atraşi de curiozitatea şi teama faţă de cele ce se petreceau acolo, de taina operaţiilor financiare pe care puţine capete de francezi o pot pătrunde, a ruinărilor şi îmbogăţirilor de peste noapte, pe care nimeni nu le putea înţelege în vâltoarea aceasta de gesturi şi strigăte barbare. Iar el, pe marginea trotuarului, asurzit de vocile ce veneau din depărtare, îmbrâncit de mulţimea oamenilor grăbiţi, visa din nou la domnia aurului, în acest cartier al tuturor patimilor, în mijlocul căruia Bursa pulsează, de la ora unu până la trei, ca o inima uriaşă.

De când se ruinase, nu mai îndrăznise să intre la Bursă; şi astăzi încă, un sentiment de mândrie rănită, teama de a nu fi primit ca un învins, îl împiedica să urce treptele. Ca amanţii izgoniţi din alcovul unei iubite pe care o doresc şi mai mult, deşi cred că o dispreţuiesc, se întorcea mereu acolo, îşi făcea de lucru în jurul colonadei, străbătea grădina, plimbându-se agale în umbra castanilor. În imitaţia aceasta de parc prăfuit, fără verdeaţă, şi fără arbori, în care, pe bănci, printre vespasiene şi printre chioşcurile de ziare mişuna un amestec de speculanţi suspecţi şi de femei din cartier în capul gol, alăptându-şi pruncii, Saccard se prefăcea că se plimbă fără niciun ţel. Pe ascuns, însă, ridica ochii spre Bursă, o pândea, făcându-şi tot felul de planuri nebuneşti de a o încercui şi asedia într-o zi, spre a pătrunde în ea ca un cuceritor.

Se abătu prin colţul din dreapta, pe sub arborii din faţa străzii Băncii, şi dădu imediat de bursa cea mică a valorilor fără căutare, de „Picioarele ude” cum li se spune, cu o dispreţuitoare ironie telalilor care negociază aici sub cerul liber, pe vânt şi pe ploaie „acţiunile societăţilor dispărute. Se aflau acolo, într-un grup zgomotos, negocianţi evrei agitându-se în mijlocul unor sunete înfundate şi gata să se repeadă unii asupra celorlalţi. Ceva mai încolo zări un individ mătăhălos privind în zare un rubin pe care-l ridicase în sus, cu gingăşie, între degetele-i groase şi murdare.

— Ia te uită, Busch! strigă Saccard. Acum, că te-am văzut, mi-am adus aminte că aveam de gând să trec pe la dumneata!

Busch, care avea pe rue Feydeau colţ cu rue Vivienne o casă de schimb, îi făcuse în câteva rânduri servicii şi-i fusese de mare folos în împrejurări destul de grele. Acum, plin de admiraţie, cerceta apele pietrei preţioase, cu faţa-i largă şi turtită dată spre spate, cu ochii lui mari cenuşii, parcă stinşi de lumina vie; în jurul gâtului i se vedea, răsucită ca o cârpă, cravata albă de care nu se despărţea niciodată, în vreme ce redingota cumpărată de ocazie, splendidă pe vremuri. dar acum numai rosături şi pete, îi ajungea până la părul spălăcit ce-i cădea în şuviţe rare şi zbârlite de pe capul pleşuv. Pălăria, ieşită de soare şi spălată de ploi, nu mai avea vârstă.

În cele din urmă se hotărî să coboare pe pământ.

— Ah! Domnul Saccard! Aţi venit în plimbare pe la noi!

— Da… Am primit o scrisoare în limba rusă, o scrisoare de la un bancher rus stabilit la Constantinopol. Şi m-am gândit la fratele dumitale, să mi-o traducă.

Busch, care, cu o mişcare inconştientă şi duioasă învârtea mereu rubinul în mâna dreaptă, întinse stânga şi-i spuse că îi va trimite traducerea chiar în aceeaşi seară. Dar Saccard îl lămuri că nu era vorba decât de vreo zece rânduri.

— Merg cu dumneata. Fratele dumitale mi le va citi în câteva clipe…

Fu întrerupt de sosirea unei femei cu o statură uriaşă, doamna Méchain, binecunoscută de obişnuiţii Bursei, una dintre acele jucătoare înfocate şi nenorocite, ale cărei mâini grase meşteresc tot felul de treburi necinstite. Chipul ei, ca o lună plină, umflat şi roşu, cu ochii mici şi albaştri, cu un nas cam cârn, cu o gură mică din care ieşea o voce ascuţită de copil, părea că se revarsă din vechea pălărie liliachie legată strâmb pe cap cu nişte panglici vişinii; pieptul dezvoltat şi pântecul uriaş făceau să-i plesnească rochia de poplin verde, murdară şi decolorată. Sub braţ ţinea o geantă străveche de piele neagră, foarte mare şi cât un cufăr de adâncă, de care nu se despărţea niciodată. În ziua aceea, geanta, umflată, gata să crape, o trăgea spre dreapta, făcând-o să se aplece ca un arbore.

— Bine că ai venit, spuse Busch, care, după cât se părea, o aştepta.

— Da, şi am primit hârtiile din Vendôme. Le am la mine.

— Bine, să mergem acasă. Azi nu-i nimic de făcut pe aici.

Saccard se uitase cu priviri iscoditoare la uriaşa ei geantă de piele. Ştia că mai curând sau mai târziu aveau să intre în ea acţiunile tuturor societăţilor declarate în stare de faliment, pe care „Picioarele ude” le mai negociau încă, cumpărând cu un franc sau cu cincizeci de centime, acţiuni de cinci sute de franci, cu speranţa vană că ele îşi vor ridica cursul într-o zi, sau strângând tot felul de valori suspecte pe care le revând apoi, cu câştiguri grase, celor ameninţaţi de faliment care vor să-şi umfle pasivul. În bătăliile necruţătoare ale banului, doamna Méchain era corbul ce urmărea armatele în marş: nu se crea vreo societate nouă, vreo casă mai mare de credit, fără ca ea să nu apară cu geanta ei uriaşă, adulmecând cadavrele chiar şi în momentele de înflorire ale emisiunilor al căror curs creştea. Ea ştia prea bine că în lumea finanţelor prăbuşirea este inevitabilă şi că ziua masacrului, ziua în care vor fi mulţi morţi de înghiţit şi multe titluri de cules pentru nimica toată, din tină şi sânge, va veni fără doar şi poate. Şi el, Saccard, care-şi rumega îndrăzneţul plan al înfiinţării unei bănci, avu o tresărire, fu străbătut de o presimţire, când zări geanta ei, această groapă a valorilor depreciate, care înghiţea toată hârtia murdară zvârlită la gunoi de Bursă.

În timp ce Busch se pregătea s-o conducă pe bătrână, Saccard îl opri spre a-l întreba:

— Spune-mi, pot să viu la dumneata? E sigur că fratele dumitale e acasă?

Privirile evreului se îmblânziră, trădând o mirare plină de îngrijorare.

— Fratele meu? Desigur. Unde vrei să fie?

— Foarte bine. Voi trece atunci ceva mai târziu.

Şi lăsându-l să se îndepărteze, Saccard îşi continua plimbarea agale de-a lungul arborilor, îndreptându-se spre rue Notre-Dame-des-Victoires. Această parte a pieţei este una dintre cele mai populate, ocupată de prăvăliile negustorilor şi de atelierele meseriaşilor, ale căror firme aurite străluceau în soare. Perdelele fluturau pe la balcoane, iar la ferestrele unei case cu camere mobilate se afla o întreagă familie de provinciali care priveau uimiţi spectacolul. Fără să vrea, Saccard ridicase capul în sus şi se uitase la oamenii aceştia, a căror uluire îl făcea să surâdă, simţindu-se întărit la gândul că prin fundurile de provincie se vor găsi veşnic noi acţionari. În spatele lui, zgomotul Bursei, freamătul acela îndepărtat, continua să-l obsedeze, aidoma unei nenorociri ce l-ar fi pândit pe undeva, pe aproape.

Dar o nouă întâlnire îl făcu să se oprească:

— Cum. Jordan, dimineaţa la Bursă? strigă el, strângând mâna unui tânăr brun, cu mustăţi mici şi cu privirea hotărâtă şi voluntară.

Jordan, al cărui tată, bancher la Marsilia, se sinucisese în urma unei speculaţii dezastruoase, bătea de aproape zece ani trotuarele Parisului, având pasiunea literaturii şi luptându-se eroic cu mizeria neagră. Unul dintre verii lui care locuia la Plassans şi cunoştea familia lui Saccard, îl recomandase pe vremuri acestuia, în epoca în care locuinţa lui din parcul Monceau era deschisă întregului Paris.

— Oh! la Bursă, niciodată! răspunse tânărul, făcând un gest violent, ca şi cum ar fi voit să gonească dureroasa amintire a tatălui său.

Apoi, începând din nou să surâdă:

— Ştiţi că m-am însurat?… Da, cu o prietenă din copilărie. Ne logodisem pe vremea când eram bogat şi ea s-a încăpăţânat să se mărite cu un biet calic, aşa cum mă vezi acum!

— Ştiam. Am primit invitaţia la nuntă, spuse Saccard. Şi, închipuieşte-ţi că am fost cândva în legături de afaceri cu socrul dumitale, cu domnul Maugendre, pe vremea când avea ţesătoria din La Villette. Trebuie să fi câştigat o avere frumuşică.

Convorbirea lor se desfăşura în apropierea unei bănci şi; Jordan o întrerupse pentru a-l prezenta unui domn scurt şi gras, cu aer milităros, cu care stătea de vorbă în clipa în care se întâlnise cu Saccard.

— Domnul căpitan Chave, un unchi al soţiei mele… Doamna Maugendre, soacra mea, face parte din ramura din Marsilia a familiei Chave.

Căpitanul se ridică de pe bancă, iar Saccard îl salută. Îl cunoştea din vedere pe acest tip apoplectic, cu gâtul înţepenit din cauză că purta de ani de zile guler înalt, unul dintre acei mărunţi jucători pe care eşti totdeauna sigur că ai să-i întâlneşti în zilele de bursă, între ora uhu şi trei. Juca puţin şi strâns, cu un câştig aproape asigurat între cincisprezece şi douăzeci de franci zilnic.

Jordan adăugase cu râsul său odihnitor, pentru a-şi justifica prezenţa aici:

— Unchiul meu, pentru care trec din când în când pe aici să-i strâng doar mâna, e un jucător pătimaş.

— Ce vrei! spuse căpitanul, sunt silit să joc, de vreme ce guvernul, cu pensia pe care mi-o dă, mă lasă să mor de foame.

După aceea, Saccard, arătând interes pentru tânărul care privea atât de curajos viaţa, îl întrebă cum merge cu literatura. Şi Jordan, tot mai vesel, îi istorisi cum îşi întemeiase sărăcăcioasa lui gospodărie la etajul al cincilea al unei clădiri de pe Avenue de Clichy, căci bătrânii Maugendre, socrii lui, care n-aveau încredere în poeţi şi socoteau că au făcut, şi aşa prea mult consimţind la căsătorie, nu ie dăduseră, nimic, sub motiv că fata, după moartea lor, va moşteni toată, averea, sporită şi mai mult prin economiile lor. Nu, din literatură nu se poate trăi; avea în minte planul unui roman pe care nu găsea timp să-l serie şi intrase, de nevoie, în gazetărie, mâzgălind despre tot ce era în legătură cu lumea lui, de la cronici până la reportaje judiciare şi chiar fapte diverse..

— Ei bine! spuse Saccard, dacă pornesc afacerea pe care am de gând s-o fac, voi avea poate nevoie de dumneata. Treci pe la mine.

După ce-i salută, o apucă prin spatele Bursei. Acolo, zgomotul îndepărtat, tumultul jocului abia se auzea, ca un zvon nedesluşit, pierdut în freamătul pieţei. Şi în partea aceea treptele Bursei erau pline de lume; dar biroul agenţilor de schimb, prin ale cărui ferestre înalte se vedeau perdelele roşii, izola această parte de zgomotul sălii mari a colonadelor, unde se aflau speculanţii, bogătaşii care lucrau mai discret şi care stăteau comod, la umbră, unii singuri, alţii în grupuri, transformând într-un fel de club acest peristil sub cerul liber. Partea aceasta a clădirii seamănă puţin cu spatele unui teatru unde se află intrarea artiştilor sau cu acea stradă suspectă şi oarecum liniştită, Notre-Dame-des-Victoires, plină de depozite de vinuri, de cafenele, de berării şi de taverne şi mişunând de o clientelă specială formată din cea mai bizară amestecătură de oameni. Firmele indicau şi ele toată putreziciunea ce creşte pe marginea cuibarului de infecţie din apropiere; societăţi de asigurare rău famate, gazete financiare de şantaj, societăţi, bănci, agenţi şi zarafi, întreaga gamă a pungaşilor de mâna a doua, instalaţi în prăvălii sau prin subsoluri mari cât nişte chiţimii, pe trotuare, în mijlocul străzii pretutindeni, oamenii dădeau târcoale, aşteptau, pândind prada ca fiarele din codru.

Saccard se oprise în spatele grilajului aţintindu-şi plivirile spre intrarea biroului agenţilor de schimb aşa cum studiază terenul un conducător de armate care pregăteşte un asalt, când deodată un individ care ieşise dintr-o tavernă trecu strada şi se ploconi adânc în faţa lui, spunându-i:

— Domnule Saccard, nu aveţi nimic pentru mine? Am părăsit definitiv Creditul Mobiliar şi caut de lucru.

Jantrou era un fost profesor din Bordeaux, care venise la Paris în urma unei afaceri rămasă până la urmă nelămurită. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, fiind silit să părăsească învăţământul, declasat, dar băiat simpatic, cu o barbă neagră şi cu o chelie timpurie, cult de altfel, inteligent şi binevoitor, se pripăşise pe la Bursă, unde, vreme de zece ani, făcuse ca remizier tot felul de afaceri murdare câştigând nu mai atât cât îi era necesar pentru a-şi satisface viciile. Iar azi, complet chel, ceea ce îl făcea să se simtă disperat ca o demimondenă ale cărei zbârcituri îi ameninţă cariera, mai aştepta încă prilejul să dea lovitura cea mitre de pe urma căreia sa se îmbogăţească.

Văzându-l atât de umil, Saccard îşi aminti cu amărăciune de felul în care-l salutase Sabatani la Champeaux; prin urmare, nu-l mai salută decât oameni din aceştia pătaţi şi rataţi. Dar fiindcă nu dispreţuia inteligenţa vie a lui Jantrou şi fiindcă ştia că armatele cele mai viteze se formează din disperaţi din cei care neavând nimic de pierdut îndrăznesc şi riscă totul, făcu pe mărinimosul.

— Cauţi de lucru, aşadar? repetă el. s-ar putea găsi ceva pentru dumneata, treci pe la mine.

— Acum locuiţi în rue Saint-Lazare, nu-i aşa?

— Da, în rue Saint-Lazare. Vino într-o dimineaţă.

Din vorbă în vorbă, Saccard află că Jantrou era foarte pornit împotriva Bursei, spunând întruna că aici numai pungaşii au sorţi de izbândă; se vedea însă cât de colo ca vorbea cu pizma omului căruia nu-i reuşiseră niciodată pungăşiile. De data aceasta voia să încerce altceva; i se părea că, mulţumită culturii sale universitare şi datorită adâncii lui cunoaşteri a firii omeneşti, îşi putea crea o frumoasă situaţie în administraţie. Saccard îl aproba din cap. Cum, între timp, depăşiseră grilajul, mergând de-a lungul trotuarului până la rue Brogniart, privirile le fură atrase de un cupeu negru la care era înhămat un cal foarte frumos şi care se oprise în strada aceasta, stând cu faţa spre Montmartre. Pe când vizitiul şedea nemişcat sus pe capră, ei observaseră că un cap de femeie apăruse în două rânduri la fereastra cupeului. pentru a dispărea apoi repede. Deodată capul se aplecă deasupra ferestrei şi rămase astfel mai mult timp, privind cu nerăbdare înapoi spre Bursă.

— Baroana Sandorff, murmură Saccard.

Era un chip negricios de femeie, foarte ciudat, cu ochii plini de văpăi sub pleoapele obosite, o figura pătimaşă, cu buze sângerii, umbrită însă de un nas prea lung. Părea foarte frumoasă, de o maturitate cam timpurie pentru cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, cu aerul ei de bacantă îmbrăcată de cei mai mari croitori ai vremii.

— Da, baroana este, repetă Jantrou. Am cunoscut-o, pe vremea când era nemăritată, la tatăl ei, contele de Ladricourt. Oh, era un jucător pătimaş şi de o brutalitate revoltătoare! Mă duceam în fiecare dimineaţă să primesc dispoziţii şi într-o zi era cât pe ce să mă bată. Nu l-am plâns, drept să-ţi spun, când a murit lovit de un atac de apoplexie, ruinat în urma unor serii de lichidări dezastruoase! Fiică-sa a trebuit atunci să se resemneze, măritându-se cu baronul Sandorff consilier la ambasada Austriei, care era cu treizeci şi cinci de ani mai mare decât dânsa şi pe care îl înnebunise de-a binelea cu privirile ei pline de foc.

— Ştiu, zise Saccard.

Baroana îşi retrase capul înăuntrul cupeului. După o clipă faţa ei apăru din nou plină de nerăbdare, aplecându-se şi mai mult în afară, pentru a putea vedea cât mai departe în piaţă.

— Joacă şi ea, nu-i aşa?

— Oh! ca o nebună! În toate zilele de criză o poţi vedea aci, în trăsură, pândind cursurile, luând înfrigurată note în carnet, dând ordine. Aha! Pe Massias îl aştepta: iată-l că se apropie de ea.

Într-adevăr, Massias cu cota Bursei în mână, fugea cât îl ţineau picioarele sale scurte; se opri lângă uşa cupeului şi vârându-şi, la rândul lui, capul înăuntru începu o convorbire aprinsă cu baroana. Cei doi pietoni se depărtară puţin pentru a nu fi surprinşi că-i spionează, dar când remizierul se întorcea, tot în fugă, îl chemară spre dânşii. Acesta aruncă mai întâi o privire furişă, pentru a se asigura că colţul străzii îl fereşte de privirile baroanei; apoi se opri în faţa lor, răsuflând din greu, cu obrajii congestionaţi, vesel totuşi, cu ochii lui mari albaştri şi copilăroşi.

— Ce dracu i-o fi apucat? strigă el. Suezurile încep să scadă! Se vorbeşte de un război cu Anglia. O veste care i-a zăpăcit de tot şi despre care nu se ştie de unde vine! Auzi vorbă, război! Cine o mai fi născocit şi povestea asta? Afară numai de nu s-o fi născocit singură!… Ce să vă mai spun, e o adevărată nebunie!

Jantrou clipi şiret din ochi.

— Nu se lasă baroana, joacă întruna?

— Oh! ca o turbată; tocmai mă duc să-i transmit lui Nathansohn ordinele ei.

Saccard, care asculta, spuse:

— Da, adevărat, am auzit că Nathansohn ar fi intrat în culisă.

— E un băiat tare de treabă, Nathansohn ăsta, declară Jantrou, şi merită să reuşească. Am fost împreună la Creditul Mobiliar… El o să reuşească. Tatăl lui, oare e austriac, s-a stabilit la Besançon, ca ceasornicar mi se pare… Pasiunea pentru bursă l-a apucat aşa, într-o bună zi, la Creditul Mobiliar; văzând cum merg lucrurile, şi-a spus că nu-i cine ştie ce filosofie, că n-ai nevoie decât de un birou şi de un ghişeu… Şi şi-a deschis un ghişeu… Dar dumneata, Massias, eşti mulţumit?

— Vorba vine, mulţumit! Dumneata, care ai trecut prin toate astea, ai dreptate când spui că trebuie să fii evreu pentru a reuşi; altfel, degeaba mai cauţi să pricepi ceva: n-ai mâna sigură, şi-ţi merge prost… Scârboasă meserie! De vreme ce te-ai apucat însă de ea, gata, rămâi cu ea, şi drept să vă spun, cât timp voi avea picioare de alergat, voi nădăjdui în zile mai bune.

Şi o şterse în goană, râzând. Se spunea că, este fiul unui magistrat lovit de nedemnitate din Lyon; se apucase de speculaţii la Bursă după moartea tatălui său, deoarece nu mai voise să-şi continue studiile în drept.

Saccard şi Jantrou se întoarseră încet în rue Brogniart; cupeul baroanei era tot acolo, dar de astă dată ferestrele erau închise; trăsura părea goală, iar vizitiul, stând nemişcat pe capră în această aşteptare care se prelungea deseori până la închiderea Bursei, părea o statule.

— E, într-adevăr, grozav de atrăgătoare, spuse Saccard dintr-odată; îl înţeleg pe bătrânul baron.

Jantrou avu un surâs cam ciudat.

— Baronul s-a săturat de mult de ea! Afară de asta, se pare că este foarte zgârcit… Aşa ca, ştiţi cu cine s-a încurcat… pentru a-şi putea plăti croitoresele, deoarece banii câştigaţi la Bursă nu-i ajung niciodată?

— Nu.

— Cu Delcambre!

— Delcambre, procurorul general? Cu lunganul ăla uscăţiv, gălbejit şi înţepenit?… Ah! tare aş vrea să-i văd împreună!

Înveseliţi de această discuţie, se despărţiră strângându-şi mâinile cu putere, după ce Jantrou aminti lui Saccard că-şi va lua în curând îngăduinţa să-l viziteze.

Rămas singur, Saccard fu din nou atras de zgomotul Bursei, zgomot ce se revărsa cu puterea valurilor mării. Coti colţul străzii şi coborî încă odată spre rue Vivienne, prin acea parte a pieţei care, datorită lipsei de cafenele, părea posomorâtă. Trecu prin faţa Camerei de Comerţ, prin faţa Poştei, a marilor agenţii de publicitate şi, pe măsură ce ajungea din nou în dreptul faţadei principale a Bursei, se simţea tot mai cuprins de înfrigurare. Când înainta atât de mult încât putu să vadă din nou întreg peristilul, se opri iar, ca şi cum n-ar fi vrut ca ocolul clădirii să se sfârşească atât de repede, ca şi cum ar fi vrut să prelungească sentimentul de asediator cu care privea Bursa. Aici, în locul acesta deschis, viaţa pulsa, puternică: cafenelele erau ticsite, cofetăria gemea şi ea de consumatori, mulţimea se îngrămădea în faţa vitrinelor şi mai ales în faţa vitrinei unui argintar, unde strălucirea obiectelor expuse atrăgea atenţia tuturor.

Torentul trăsurilor şi al pietonilor creştea neîncetat din cele patru colţuri, din cele patru răspântii, într-o învălmăşeală de nepătruns; staţia omnibuzului nu făcea decât să încurce şi mai mult lucrurile, iar trăsurile remizierilor se întâlneau într-un şir neîntrerupt de-a lungul trotuarului, de la o margine până la cealaltă a grilajului. Privirile sale, însă, erau aţintite asupra scărilor, unde se agitau, în plin soare, oameni în redingote negre. Se uită apoi mai sus, spre masa compactă dintre coloane, unde gloata neagră a oamenilor era luminată ici şi colo de chipurile lor palide. Toată lumea stătea în picioare, scaunele dispăruseră, iar incinta de sub orologiu nu se mai putea desluşi decât datorită acelei fierberi continue de mişcări şi de pulsuri ce făceau aerul să freamăte. La stânga se afla grupul bancherilor, ceva mai liniştit, fiindcă erau ocupaţi cu arbitraje, cu operaţii de schimb şi de cecuri englezeşti; grupul acesta era mereu străbătut de lumea care intra şi ieşea de la telegraf. Jucătorii se îngrămădeau îmbrâncindu-se până sub galeriile laterale, iar între coloane, sprijiniţi de rampele de fier, stăteau cu faţa sau cu spatele ca la ei acasă, rezemaţi de catifeaua vreunei loji. Întreaga Bursă duduia ca o maşină în plină presiune, gata parcă să facă explozie. Deodată îl zări pe Massias, remizierul, coborând scările în goană şi sărind în trăsura care-l aştepta; vizitiul dădu bici cailor şi porni în galop.

Saccard strânse pumnii. Se întoarse brusc, coti pe rue Vivienne, trecu drumul şi ajunse în colţul dinspre rue Feydeau, unde se afla locuinţa lui Busch. Îşi adusese aminte de scrisoarea aceea scrisă în ruseşte şi pe care trebuia să i-o traducă cineva. La intrare, îl salută un tânăr care stătea în faţa papetăriei de la parter. Saccard recunoscu în acest tânăr pe Gustave Sediile, fiul unui fabricant de mătăsuri din strada des Jeûneurs pe care tatăl lui îl dăduse la Mazaud ca să înveţe mecanismul afacerilor financiare. Îi surâse părinteşte, ştiind prea bine pentru ce stătea acolo, la pândă, tânărul acesta elegant. De când simpatica doamnă Conin îşi ajuta bărbatul, pe Conin grăsanul, întreaga Bursă îşi procura carnetele de la papetăria lor. Acesta nu ieşea niciodată din odăiţa din fundul prăvăliei, unde se îndeletnicea cu confecţionarea carnetelor, în timp ce nevasta lui, într-un veşnic du-te-vino, servea clienţii în prăvălie şi alerga şi prin oraş, după treburi. Doamna Conin era grăsuţă, blondă, rumenă, o adevărată oiţă cârlionţată, cu părul de mătase, foarte graţioasă, plină de căldură şi mereu veselă. Se spunea că îşi iubeşte bărbatul, dar asta nu o împiedica, dacă se întâmpla să-i placă vreun client, să se arate drăgăstoasă; nu o făcea însă pentru bani, ci numai pentru propria ei plăcere, şi doar o singură dată, şi anume în casa unor prieteni care locuiau în vecinătate, după cum spunea legenda. În tot cazul, acei pe care-i făcea fericiţi, erau, se vede, discreţi şi plini de recunoştinţă, căci ea era mereu adorată şi sărbătorită, fără să i se întineze numele. Iar papetăria mergea tot mai bine, fiind socotită un colţ al adevăratei fericiri. Trecând pe acolo, Saccard o zări pe doamna Conin, care îi zâmbea lui Gustave. Ce mai bucăţică de femeie! Şi simţi parcă voluptatea mângâierilor ei. Apoi intră în casă.

Busch locuia de douăzeci de ani la etajul al cincilea, într-un apartament mic. compus din două camere şi o bucătărie. Născut la Nancy, din părinţi nemţi, venise aici de-a dreptul din oraşul lui de baştină. Încetul cu încetul îşi lărgise volumul afacerilor, extraordinar de complicate, fără să simtă nevoia unui birou mai mare; cedase fratelui său, Sigismund, odaia de la strada, el mulţumindu-se cu odăiţa ce dădea spre curte, şi în care hârţoagele, dosarele şi pachetele de tot felul ocupau atâta spaţiu, încât abia mai rămăsese loc, lângă birou, pentru un singur scaun. Una dintre afacerile sale de căpetenie era traficul de acţiuni depreciate; le aduna şi făcea pe mijlocitorul între bursa cea mică a „Picioarelor ude” şi între faliţii ce aveau găuri de astupat la încheierea bilanţurilor; aşa că urmărea cursurile, dar de cele mai multe ori cumpăra direct de la vânzători şi mai ales se alimenta cu stocurile ce i se aduceau. În afară de camăta şi de comerţul pe care-l făcea, pe ascuns, cu bijuterii şi cu pietre preţioase. Busch se ocupa în special cu cumpărarea de creanţe. Ele îi năpădiseră odaia până la refuz şi-l făceau să alerge prin tot Parisul, unde avea relaţii în toate straturile sociale, pândind, cercetând şi profitând de orice prilej. Cum afla de vreun faliment, se repezea într-acolo, dădea târcoale sindicului[13] şi până la urmă cumpăra tot ceea ce nu putea da un câştig imediat. Supraveghea toate notariatele, urmărea deschiderea succesiunilor în litigiu, era totdeauna de faţă la adjudecarea creanţelor declarate fără valoare. Pe de altă parte, dădea anunţuri prin care atrăgea creditorii nerăbdători care erau bucuroşi să încaseze mai puţin, dar repede, decât să rişte şi să fie nevoiţi să-şi urmărească debitorii. Din toate aceste nenumărate izvoare îi soseau mereu alte hârţoage, maldăre întregi, care se îngrămădeau în odaia lui ca la o adevărată hienă a falimentelor: poliţe neplătite, chitanţe neachitate, adeverinţe şi obligaţiuni nerespectate. Apoi, aici, în camera sa, începea trierea, răscolirea acestor documente mucegăite, lucru care cerea o deosebită pricepere şi o mare atenţie. În acest cimitir al datornicilor dispăruţi sau insolvabili, trebuia făcută o triere, spre a nu-ţi irosi zadarnic puterile. Busch era de principiul că orice creanţă, fie ea cât de compromisă, poate redeveni bună, şi în această privinţă avea o serie întreagă de dosare foarte frumos clasate care erau trecute într-un repertoriu de nume, pe care îl recitea din când în când, pentru a-şi împrospăta memoria. Printre insolvabili, el îi urmărea, cum era şi firesc, mai ales pe cei care păreau a avea şanse de reabilitare; pentru aceasta întreprindea cercetări asupra oamenilor, pătrundea secrete de familie, se interesa de rubedeniile bogate, de mijloacele de trai şi mai ales de slujbele obţinute de curând, asupra cărora se putea pune poprire pe salarii. Ani în şir lăsa un om să se refacă pentru a-l gâtui la primul succes. În privinţa datornicilor dispăruţi, pe aceştia îi urmărea cu o pasiune şi mai mare, cu o adevărată înfrigurare, cercetând toate firmele şi numele tipărite în gazete, pândind adresele cum pândeşte un câine vânatul. Iar când aceştia îi cădeau în mână, devenea sălbatic, îi mânca de vii, le storcea ultima picătură de sânge scoţând o sută de franci din ceea ce cumpărase cu cincizeci de centime, explicându-le cu brutalitate că acestea sunt riscurile meseriei, că trebuie să câştige pe spinarea celor pe care-i prindea tot ceea ce pretindea el că pierde din cauza celor care-i scăpau, ca fumul, printre degete.

În această goană după datornici, cumătra Méchain îi era de un preţios ajutor lui Busch, care se folosea deseori de serviciile ei. Deşi avea o ceată de hăitaşi la ordinele lui, totuşi n-avea încredere în acest personal deochiat şi flămând; cumătra Méchain însă era altceva: ea era proprietăreasă; stăpânea, în spatele Montmartrului, aşa numita Mahala Napolitană, un maidan nesfârşit pe care se aflau semănate o sumedenie de cocioabe dărăpănate şi pe care le închiria cu luna; mahalaua aceasta era un colţ de groaznică mizerie: aici întâlneai muritori de foame înghesuiţi pe maldăre de gunoaie, aici vedeai cocine pentru care oamenii se luptau din răsputeri ca să le capete şi din care ea îi zvârlea afară fără milă, cu boarfe cu tot, pe cei ce nu-şi mai puteau plăti chiria. Dar ceea ce o rodea pe cumătra Méchain, ceea ce îi topea tot câştigul adus de mahalaua aceasta, era patima ei pentru joc. O pasionau nenorocirile de pe urma pierderilor băneşti, prăbuşirile, incendiile în timpul cărora se pot furai bijuteriile topite. Când Busch îi dădea ordin să-i culeagă vreo informaţie sau să urmărească vreun datornic, apoi îşi îndeplinea această misiune cu atâta râvnă, încât constituia pentru ea o adevărată plăcere. Trecea drept văduvă, dar pe bărbatul ei nu-l cunoscuse nimeni. Nu se ştia de unde vine femeia aceasta şi, aşa cum arăta, voinică şi cu vocea ei subţire, ca de fetiţă, părea să fi avut întotdeauna cincizeci de ani.

În ziua aceea, îndată ce cumătra Méchain se aşeză pe singurul scaun din biroul lui Busch, încăperea păru că s-a umplut până la refuz, ca şi cum acest ultim pachet de carne, prăbuşit acolo, ar fi fost picătura ce face paharul să se reverse în faţa biroului, Busch stătea ca un ostatic, îngropat sub hârţoagele deasupra cărora nu i se vedea decât creştetul capului.