Arta Razboiului de Niccolo Machiavelli

CARTEA I

Convins că este permis să lauzi un om care nu mai există, pentru că moartea ne scutește de orice motiv, de orice suspiciune, inclusiv în ce privește lauda, nu mă voi teme să plătesc aici tribut corect de elogii prietenului meu, Cosimo Rucellai, al cărui nume nu mi-l pot aminti fără să lăcrimez. El avea toate calitățile pe care cineva le-ar dori pentru un prieten și pe care patria le cere fiilor săi. Cred că nu este nimic mai frumos, cu excepția vieții, decât a te sacrifica de bunăvoie pentru prieteni. Și nimic nu este prea greu atunci când dorești să faci totul, când nu precupețești nimic pentru a face ceva pentru patrie. Declar că printre oamenii pe care i-am cunoscut și frecventat nu am întâlnit pe altcineva care să mă entuziasmeze și să mă înflăcăreze mai mult atunci când erau relatate faptele mari și frumoase. Singurul regret pe care și l-a exprimat pe patul morții a fost acela de a le mărturisi prietenilor că moare în propriul pat, tânăr și lipsit de glorie, fără ca în cariera lui să se fi putut remarca printr-un serviciu deosebit. El aprecia că nu ar fi nimic de zis despre el, cu excepția faptului că a fost un prieten fidel. Dar în lipsa faptelor lui, aș putea, alături de alți câțiva care l-au cunoscut bine, să depun mărturie, cu toată convingerea, pentru strălucitele sale calități. Numai că norocul i-a cam fost potrivnic, în așa măsură, încât nu a putut să ne transmită câteva amintiri ale spiritului său delicat: a lăsat mai multe scrieri și, printre altele, o culegere de versuri erotice cu care a cochetat în tinerețe, fără a avea un subiect real al dragostei, ci numai pentru a-și ocupa timpul până în momentul când norocul i-ar fi putut orienta spiritul spre cugetări mai înalte. Din scrierile sale se poate vedea cu cât succes știa să-și exprime gândurile și ce nume ilustru și-ar fi câștigat în poezie, dacă aceasta ar fi rămas singurul obiect al studiilor sale.

Moartea însă mi-a răpit acest prieten atât de drag, așa că nu pot să-i compensez pierderea decât ocupându-mă de memoria sa, atât timp cât este vie, reamintindu-mi acele trăsături care îl remarcau sau ascuțimea spiritului său, înțelepciunea gândurilor sale. Din acest punct de vedere, cel mai recent lucru pe care l-aș putea evoca este discuția pe care a avut în grădina sa cu Fabrizio Colonnna, unde acesta vorbea cu atâta pricepere despre arta războiului și unde Cosimo se remarca prin întrebări atât de fericite și pline de sens. Eram prezent la această discuție, împreună cu câțiva dintre prietenii noștri. Și nu m-am hotărât să o scriu pentru că acei prieteni ai lui Cosimo, care au fost, ca și mine, martori, să-și reamintească de talentul și virtuțile sale. Ceilalți prieteni ai săi vor regreta faptul că nu au fost acolo pentru a se bucura de înțelepciunea lecțiilor pe care le dădea nu numai în ce privește arta militară, dar și asupra vieții civile, unul dintre oamenii cei mai luminați ai secolului.

Fabrizio Colonna, la înapoierea în Lombardia, acolo unde el luptase glorios mult timp pentru regele Spaniei, a trecut prin Florența, unde s-a oprit pentru câteva zile spre a-l vizita pe marele duce și a-i revedea pe câțiva dintre gentilomii cu care fusese în legătură cândva. Cosimo a decis să-l invite în grădina sa nu atât pentru a face să strălucească măreția sa, cât spre a-l avea mai mult timp alături, pentru a discuta cu el. Credea că nu trebuia să lase să-i scape ocazia de a culege diverse informații asupra importantelor probleme ce făceau obiectul constant al preocupărilor sale, pe care le aștepta de la un asemenea om. Fabrizio acceptă aceasta invitație. Mulți dintre prietenii lui Cosimo s-au adunat acolo, printre care, Zanobi Buondelmonti, Batista Della Palla și Luigi Almanni, toți fiind tineri și foarte dragi lui Cosimo, pasionați de același obiect de studiu ca și el. Nu voi aminti aici nici meritele și nici calitățile lor atât de rare. Ei ni le dovedesc din plin, cu strălucire, în fiecare zi. Fabrizio a fost primit cu toate onorurile casei, în condițiile date.

Îndată după terminarea prânzului, ei s-au ridicat de la masă și s-au bucurat de toate plăcerile sărbătorii, distracție căreia oamenii mari, ocupați cu cele mai înalte cugetări, nu-i acordă, de obicei, decât foarte puțin timp, iar Cosimo, mereu atent la subiectul principal pe care și-l propune, a profitat de excesul de căldură (erau în cele mai lungi zile ale verii) pentru a-și conduce prietenii în partea cea mai retrasă și mai umbroasă din grădina sa. Ajunși acolo, unii dintre ei s-au așezat pe iarbă, alții pe scaunele aflate sub arborii stufoși. Fabrizio găsea a fi încântător acest loc. El aprecia în mod deosebit unii dintre copacii pe care îi era greu să-i recunoască. Cosimo le-a spus însă: „O parte dintre acești copaci vă sunt, poate, necunoscuți; nu trebuie să vă mirați, căci unii dintre ei erau mai căutați de antici decât sunt de către noi”. Le-a spus denumirile acestora și le-a povestit cum bunicul său, Bernardo, se ocupase personal să-i crească. „M-am gândit deja la ce o să spuneți, replică Fabrizio; acest gust al bunicului dumneavoastră și locul acesta îmi amintesc de unii prinți ai regatului Napoli care au aceleași gusturi și cărora le place acest gen de copaci.” Apoi se opri câteva clipe, ca și când ar fi fost nehotărât dacă să continue sau nu. „Dacă nu mi-ar fi teamă că aș răni pe cineva, adăugă el, în cele din urmă, v-aș spune părerea mea în această privință. Dar mă adresez unor prieteni. Iar ceea ce vreau să spun este numai de dragul conversației și nu pentru a jigni pe cineva. O, ar fi fost mult mai bine, mi se pare, să-i imităm pe antici în vigoarea lor bărbătească și în austeritatea lor, decât în luxul și în moliciunea lor; în ceea ce ei practicau sub arșița soarelui și nu în ce făceau la umbră! La antichitatea pură, de început, cea dinainte de a fi fost coruptă trebuie să apelăm pentru a regăsi morala. Și aceasta pentru că patria a fost pierdută atunci când romanii au căpătat astfel de gusturi”. Cosimo i-a răspuns (pentru a evita însă repetarea plicticoasă a formulelor „el zise”, „el îi răspunse”, vom folosi, în continuare, numele interlocutorilor).

Cosimo: Ați deschis discuția pe care o doream. Vă conjur să-mi vorbiți în deplină libertate, pentru că numai așa îmi voi permite să vă întreb. Și dacă în întrebările sau în răspunsurile mele iert sau condamn pe cineva, aceasta nu va fi cu vreo intenție din partea mea și nici pentru a scuza sau a acuza, ci numai pentru a afla adevărul de la dumneavoastră.

Fabrizio: Aș fi încântat să vă spun tot ce știu în legătură cu cele ce m-ați întreba. Veți judeca voi dacă spun adevărul. În rest, aștept întrebările voastre cu cea mai mare plăcere. Acestea îmi vor fi utile, în măsura în care ele vor putea primi răspunsul meu. Cel care știe să întrebe, ne dezvăluie puncte de vedere și ne oferă o mulțime de idei care, fără acesta, nu ne-ar fi niciodată cunoscute.

Cosimo: Revin la ce ziceați la început, precum că bunicul meu și prinții voștri napolitani ar fi făcut mai bine să-i imite pe antici în vigoarea lor bărbătească decât în moliciunea lor. Aș vrea să-l scuz aici pe bunicul meu, iar pe ceilalți îi las în seama voastră. Nu cred că în timpul lui să fi existat un alt om care să fi detestat mai mult ca el moliciunea și să fi iubit mai mult această austeritate pe care voi o elogiați. Dar el simțea că n-ar fi putut să practice el, personal, aceste virtuți, nici să le impună copiilor săi, într-un secol atât de corupt, încât cel care și-ar permite să se delimiteze de uzanțele curente ar fi ridiculizat de oricine. Faptul că un om, după exemplul lui Diogene, s-ar tăvăli gol prin nisip în arșița din mijlocul verii sau ar face același lucru iarna, pe zăpadă sau gheață l-ar face să fie considerat nebun. Cel care vrea să-și crească copiii la țară, precum spartanii, să-i pună să doarmă afară, să meargă cu capul și cu picioarele goale și să se scalde iarna în apa rece pentru a deveni mai rezistenți la durere, pentru a le slăbi dragostea de viață și a le inspira disprețul față de moarte, nu numai că ar fi ridiculizat, dar ar fi privit mai mult ca un animal feroce decât ca un om. Dacă astăzi cineva ar trăi numai cu legume, precum Fabricius și ar disprețui bogățiile, el nu ar fi lăudat decât de un număr foarte mic de oameni și nu ar fi imitat de nimeni. Așa că, bunicul meu, speriat de ascendența moravurilor actuale, nu îndrăznea să îmbrățișeze moravurile antice și s-a mulțumit să-i imite pe antici numai în ceea ce nu putea isca un scandal prea mare.

Fabrizio: Din acest punct de vedere, ai deplină dreptate să-l scuzi pe bunicul tău și ai făcut-o perfect. Dar propun să evocăm mai puțin aceste moravuri dure și austere, decât uzanțele mai ușoare, mai conforme modului nostru de viață actual, pe care orice cetățean dotat cu o oarecare autoritate le-ar putea introduce în țara sa, fără a fi pedepsit. Îi voi cita din nou pe romani. Trebuie să revenim mereu la ei. Dacă se analizează cu atenție instituțiile și moravurile lor, se vor remarca multe lucruri ce ar putea face ca acestea să fie resuscitate ușor într-o societate ce nu ar fi totuși coruptă.

Cosimo: Aș putea să vă întreb la ce ar fi bună imitarea lor?

Fabrizio: Ar trebui, ca și la ei, să fie onorată și recompensată virtutea, să nu fie deloc disprețuită sărăcia, cetățenii să fie îndemnați să se iubească între ei, să înlăture facțiunile, să prefere avantajul comun binelui lor personal și, în fine, să se practice alte virtuți similare ce sunt foarte compatibile cu timpul nostru. Nu ar fi dificil să fie inspirate astfel de sentimente, dacă, după ce ar fi bine gândite, li s-ar adăuga mijloace veritabile de execuție. Acestea sunt atât de frapant de reale, încât ar fi la îndemâna chiar și a unor spirite foarte obișnuite. Cel care ar obține un astfel de succes ar planta copaci la umbra cărora și-ar petrece, mai bine decât la umbra acestora, cele mai fericite zile ale sale.

Cosimo: Nu vreau să dau o replică la ceea ce ați zis. Să se pronunțe cei ce sunt în stare să aibă o părere în acest sens. Dar, pentru a-mi clarifica mai bine îndoielile, mă voi adresa ție, cel care îi acuzi atât de vehement pe acei contemporani care, în momente importante ale vieții, neglijează să-i imite pe antici și te voi întreba de ce, dacă tu crezi că această neglijență ne-ar face să ne abatem de la adevărata cale, tu nu ai încercat deloc să aplici câteva dintre uzanțele acelorași antici în domeniul artei războiului, care este meseria ta, în care ai dobândit o reputație atât de mare.

Fabrizio: Iată-ne ajunși acolo unde doream. Ceea ce am zis până acum nu a făcut decât să ducă la această problemă, ceea ce am și urmărit. Aș putea scăpa de voi cu o scuză, dar pentru că timpul ne permite, vreau ca, spre satisfacția voastră și a mea, să tratez mai aprofundat acest subiect. Cei care se gândesc să facă ceva, trebuie mai întâi de toate să dispună de mijloacele necesare pentru a fi în măsură să acționeze cu prima ocazie. Și cum aceste decizii trebuie luate cu prudență, discret, cei care le iau nu pot fi acuzați de neglijență, dacă nu au ocazia să le aducă la îndeplinire. Și dacă în cele din urmă ocazia apare, iar ei rămân pasivi, se apreciază fie că deciziile lor nu sunt suficiente, fie că nu există deloc. Și cum, după părerea mea, nu am avut niciodată ocazia să-mi fac cunoscute deciziile pe care le-am pregătit pentru a reda armatele instituției lor antice, nimeni nu mă poate acuza că n-am făcut nimic. Mi se pare că această scuză ar fi suficientă pentru a răspunde reproșului vostru.

Cosimo: Da, dacă aș fi fost sigur că ocazia nu s-a ivit niciodată.

Fabrizio: Cum, de fapt vă puteți îndoi că ocazia mi s-ar fi oferit sau nu, vă pot întreține îndelung, pentru că aveți bunătatea să mă ascultați, în legătură cu măsurile pregătitoare ce trebuie luate, cu tipul de ocazie ce trebuie să se prezinte, obstacolele ce se ridică în fața unor astfel de măsuri și împiedică ivirea ocaziei. În fine, vreau să vă explic, deși pare contradictoriu, cât de dificilă și, în același timp, cât de ușoară este o astfel de treabă.

Cosimo: Nu ar fi nimic mai plăcut pentru mine și pentru prietenii mei. Și dacă dumneavoastră nu obosiți să ne vorbiți, noi cu siguranță nu vom înceta să vă ascultăm. Dar, întrucât sper că această discuție va fi lungă, vă cer permisiunea să mă ajutați să o asigur. Noi vă rugăm anticipat să ne permiteți să vă inoportunăm cu întrebările noastre, iar dacă uneori vom îndrăzni să vă întrerupem…

Fabrizio: Sunt încântat, Cosimo, pentru întrebările pe care mi le pui tu și tinerii tăi prieteni. Tinerețea voastră trebuie să vă deschidă apetitul pentru arta militară și să vă facă mai condescendenți față de opiniile mele. Bătrânii cu capul alb și sângele rece sau nu le place deloc să audă vorbindu-se despre război ori sunt incorigibili în prejudecățile lor. Ei își închipuie că ceea ce ne aduce la starea în care suntem sunt timpurile corupte și nu instituțiile proaste. Așa că, întrebați-mă fără teamă. V-o cer eu, pentru a avea mai întâi timp să respirăm un pic și pentru că mi-ar plăcea să nu las nici o îndoială în mintea voastră.

Revin la ce ziceați, că în materie de război, care este meseria mea, nu aș fi adoptat nici o metodă a anticilor. La aceasta răspund că războiul făcut ca profesie nu poate fi practicat corect de către particulari, niciodată. Războiul trebuie să fie numai treaba guvernelor, republicilor sau regatelor. Niciodată un stat bine constituit nu permite cetățenilor săi sau propriilor supuși să-l desfășoare pentru ei înșiși și, în fine, niciodată un om de bine nu-l va îmbrățișa ca fiind o profesie deosebită. Aș putea deci, să-l privesc ca pe un om de bine pe cel care se dedică unei profesii care îl antrenează, dacă vrea să fie util în mod constant, pentru violență, jaf, perfidie și pentru o mulțime de alte vicii care îl transformă în mod obligatoriu într-un om rău! Or, în această materie nimeni, mare sau mic, nu poate evita acest pericol, pentru că viciile respective nu sunt cultivate în timp de pace nici de unii, nici de alții. Pentru a le alimenta, a le face să se manifeste, cei răi sunt obligați să acționeze ca și când nu ar fi pace. Sigur, aceste două moduri de a fi nu convin deloc omului de bine. De aici se nasc furturile, asasinatele, violențele de tot felul pe care astfel de „soldați” și le permit atât asupra inamicilor, cât și asupra prietenilor lor. Pentru a înlătura pacea, șefii lor recurg la mii de trucuri pentru a face ca războiul să dureze, iar atunci când pacea se instalează, în cele din urmă, obligați fiind să renunțe la soldele lor și la practicarea apucăturilor lor obișnuite, ei adună o bandă de aventurieri și jefuiesc fără milă ținuturi întregi.

Vă amintiți acea epocă teribilă pentru Italia când, la terminarea războiului care a lăsat fără solde o mulțime de soldați, aceștia s-au constituit în bande și au pornit să pună biruri pe castele și au răvășit țara, fără a putea fi opriți? Ați uitat că după primul război punic soldații cartaginezi s-au strâns sub ordinele lui Mathon și ale lui Spendion, doi șefi creați special de ei și care au atras Cartagina într-un război mult mai periculos decât cel pe care abia îl terminaseră cu romanii? Iar în vremea părinților noștri, Francesco Sforza pentru a-și menține pe timp de pace o existență onorabilă, nu numai că i-a bătut pe milanezii care îl țineau în solda lor, dar le-a luat și libertatea, instaurându-se ca suveran al lor.

Așa s-au comportat toți soldații din Italia, care au făcut din război singura lor profesie. Iar dacă nu toți au devenit duci de Milano, aceștia nu sunt mai puțin respingători, pentru că ei au făcut aceleași crime, fără însă a dobândi aceleași avantaje. Sforza, tatăl lui Francesco, a forțat-o pe regina Giovanna să se arunce în brațele regelui Aragonului, părăsind-o imediat și lăsând-o fără apărare în mijlocul inamicilor. Nu există alt motiv decât satisfacerea ambiției lui, de a obține de la ea contribuții cât mai mari sau chiar de a-i prelua statele. Braccio a încercat prin mijloace similare să pună mâna pe regatul Napoli. Și ar fi reușit, dacă nu ar fi fost învins și ucis la Aquila. Toate aceste dezordini s-au produs numai pentru că acești oameni au făcut din război unica lor meserie. Nu există oare pe la voi un proverb care vine în sprijinul părerilor mele care zice că „Războiul face valorile, iar pacea le face să dispară”? Așa se face deci, că atunci când un individ care trăia numai de pe urma războiului a pierdut acest mijloc de existență, dacă nu are suficientă tărie pentru a se converti în om de onoare, sub imperiul necesității, este obligat de nevoie să iasă la drumul mare, iar justiția este obligată să-l spânzure.

Cosimo: Mă faceți să disprețuiesc aproape această meserie a armelor, pe care o credeam cea mai frumoasă și cea mai onorabilă ce poate fi practicată. Așa că aș fi nemulțumit de tine, dacă nu ai remarca-o în sufletul meu. Fără asta, nu voi ști cum să justific gloria lui Cezar, Pompei, Scipion, Marcellus și a atâtor altor generali romani, al căror renume i-a plasat, s-ar putea spune, alături de zei.

Fabrizio: Permiteți-mi să vă prezint cele două propuneri ale mele: una – că un om cinstit nu poate să îmbrățișeze, ca profesie, meseria armelor; cealaltă – că o republică sau niște regate constituite cu înțelepciune nu le-au permis-o niciodată cetățenilor sau supușilor lor. În legătură cu prima dintre aceste propuneri nu mai am nimic de adăugat. O să vă mai vorbesc însă de cea de-a doua.

Dar mai întâi o să răspund observației tale. Desigur, nu ca oameni de bine, ci ca războinici pricepuți și întreprinzători și-au câștigat o faimă atât de mare Cezar, Pompei și aproape toți generalii apăruți după primul război punic. Însă cei care i-au precedat au meritat gloria atât pentru virtutea, cât și pentru abilitatea lor. De unde provine această diferență? Aceasta constă în faptul că aceștia nu făceau din război unica lor meserie, iar ceilalți, din contră, i se dedicau în întregime. Atâta timp cât Republica se menține pură, niciodată un cetățean puternic nu va ajunge să se servească de meseria armelor pentru a-și menține autoritatea pe timp de pace, nesocotind toate legile, sărăcind provinciile, tiranizându-și patria și supunând-o voinței sale. Niciodată un cetățean din ultimele clase ale poporului nu va îndrăzni să-și încalce jurământul militar, să-și mărească averea pe seama altora, să sfideze autoritatea Senatului și să participe la atentate contra libertății, numai spre a putea trăi tot timpul din meseria armelor. În primele timpuri, generalii, satisfăcuți de onorurile triumfurilor, reveneau cu plăcere la viața privată. Simplii soldați renunțau la arme cu o plăcere chiar mai mare decât cea din momentul când le luaseră, și-și reluau ocupațiile obișnuite, fără a fi putut concepe că ar putea trăi de pe urma armelor și din prăzile de război.

Poate fi citat un mare și memorabil exemplu, cel al lui Atilius Regulus, cel care, fiind general al armatelor romane din Africa, după ce i-a zdrobit aproape complet pe cartaginezi, cerea Senatului permisiunea de a se întoarce să-și cultive pământurile pe care fermierii le ruinaseră. De aici rezultă destul de clar că, dacă și-ar fi făcut din război o meserie, dacă s-ar fi gândit să-l facă util pentru el însuși, el nu ar fi cerut niciodată, având la dispoziție atâtea provincii bogate, să se întoarcă la a-și lucra propriile pământuri. Mai ales că el ar fi putut câștiga zilnic mai mult decât valora întreaga sa moștenire.

Dar acești oameni virtuoși, care nu făceau din război singura lor profesie nu se alegeau decât cu oboseala, pericolele și gloria. Și o dată însărcinați cu această prețioasă misiune, ei nu mai voiau decât să se reîntoarcă la căminele lor spre a trăi acolo conform profesiei lor obișnuite. Comportarea soldaților simpli pare să fi fost la fel. Ei părăseau și reluau această misiune fără dificultate. Nu mai fuseseră deloc sub arme? Ei bine, se înrolează voluntar. Erau angajați? Nu cereau decât să-și primească concediul.

Aș putea susține acest adevăr cu mii de exemple, dar nu voi cita decât un fapt: unul dintre cele mai mari privilegii pe care poporul roman le acorda unui cetățean era acela de a nu fi forțat să se înroleze împotriva voinței sale. Așa că, pe timpul zilelor bune ale Romei, care au durat până la frații Grahi, nu a existat nici un soldat care să fi făcut din război o profesie și nu conta faptul că în armata lor nu exista decât un număr foarte mic de supuși răi, care erau aspru pedepsiți. Un stat bine constituit trebuie deci să ordone cetățenilor săi însușirea artei războiului ca pe un exercițiu, un obiect de studiu în timp de pace. Iar, pe timp de război, ca o problemă de necesitate și ca pe o ocazie de a dobândi gloria. Dar numai Guvernul o poate exercita ca meserie, așa cum făcea cel al Romei. Orice particular care are un alt scop în caz de război este un rău cetățean. Orice stat care se conduce după alte principii este un stat prost alcătuit.

Cosimo: Sunt pe deplin satisfăcut de tot ce ați spus și îmi place mult concluzia dumneavoastră. Dar eu cred că ea nu este valabilă decât pentru republici. Mi se pare că ar fi greu de aplicat la monarhii. Sunt înclinat să cred că unui rege îi place să se înconjoare cu oameni preocupați numai de război.

Fabrizio: Nu, fără îndoială. O monarhie bine orânduită trebuie, din contră, să evite din toate puterile o asemenea stare de lucruri, care nu servește decât pentru a-l compromite pe rege și decât pentru a crea agenți ai tiraniei. Și să nu-mi vorbiți de monarhiile actuale, întrucât v-aș răspunde că acestea nu sunt bine orânduite. O monarhie bine orânduită nu-i conferă regelui puteri nelimitate, mai puțin în ce privește armata. Numai în acest domeniu este nevoie de implicare directă, de o voință unică, în rest însă, un rege nu trebuie să facă nimic fără un consiliu. Iar acest consiliu trebuie să vegheze pe lângă monarh să nu se constituie o categorie de oameni care, pe timp de pace, să dorească permanent războiul, pentru că nu ar putea trăi fără război.

Aș dori însă să mă opresc puțin asupra acestui aspect și să mă refer nu la o monarhie perfectă, ci la una din cele care există în prezent. Și susțin că într-un astfel de caz, regele trebuie să se teamă de cei care nu au altă meserie decât pe cea a armelor. Fără îndoială, forța unei armate constă în infanteria ei. Și dacă un rege nu-și conduce armata în așa fel, încât pe timp de pace infanteria să nu dorească a se lăsa la vatră pentru ca oamenii să-și practice profesiile respective, acel rege este pierdut. Cea mai periculoasă infanterie este cea care nu are altă meserie decât războiul. Căci un rege care a folosit-o o dată este nevoit sau să facă mereu război sau să o plătească permanent, ori să-și asume riscul de a se vedea deposedat de Statul său. Este imposibil să faci mereu război, la fel și să plătești permanent, așa că nu rămâne decât pierderea Statului. Așa că romanii, atâta timp cât și-au păstrat înțelepciunea și virtutea nu au permis niciodată, așa cum am mai spus, ca cetățenii să facă din război unica lor meserie. Aceasta nu că nu i-ar fi putut plăti oricând, căci erau mereu în război, dar în felul acesta ei înlăturau pericolele ce le genera profesia permanentă a armelor.