Biblia pentru credinciosi si necredinciosi de E Iaroslavski
CE ESTE BIBLIA
1 a întrebarea ce este Biblia, teologii (mai simplu | popii şi cei care fac teorii pe placul popilor) —evrei şicreştini – răspund: este o scriere sfintă, o carte divină, care, chiar dacă nu a fost scrisă de însuşi dumnezeu, a fost totuşi dictată împuternicitului său, Moise, pe muntele Sinai. Un sectant credincios mi-a trimis în legătură cu primul capitol al „Bibliei pentru credincioşi şi necre* dincioşi“ o scrisoare foarte răutăcioasă: „Aceste cărţi (Biblia) – spunea el – au fost scrise de însuşi dumnezeu, sunt cărţile care au existat până la căderea în captivitatea babiloneană^ Iată, aşadar, cum stau lucrurile, după părerea unor preoţi. Dacă însă cercetăm istoria altor popoare, constatăm, în primul rând, că Biblia evreiască („vechiul tes- tament“) nu este de loc cea mai veche carte, că la alte popoare s-au păstrat înscripţii şi cărţi cu mult mai vechi decât Biblia evreiască1,1; şi, în al doilea rând, că Biblia a fost alcătuită în perioade diferite şi este un amestec de diferite scrieri, fără prea strânsă legătură între ele şi artificial îmbinate.
Propovăduitorii Bibliei se străduiesc înainte de toate să dovedească că Pentateuhul („Cărţile lui Moise“) a fost scris de Moise după dictarea lui dumnezeu. Dar în Pentateuhul însuşi nu se spune niciun cuvânt despre aceasta. În Deute- ronom (XXXIV, 5—6)* sunt descrise moartea şi înmormân- tarea lui Moise. Desigur, dacă Moise realmente ar fi trăit şi ar fi scris Biblia, nicicum nu ar fi putut să-şi descrie propria sa moarte şi înmormântare. Dacă ar fi aşa, ar trebui să credem că Moise mergea după propriul său sicriu. Descrierea se încheie cu cuvintele: „Şi nimeni nu ştie mormântul lui până în ziua de astăzi14. Aşa se putea exprima numai cineva care a scris despre moartea imaginarului Moise. Sau, de pildă, în cartea Numerii, XII, 3 citim: „Şi Moise era blând foarte, mai mult decât toţi oamenii de pe faţa pământului“. Oare Moise ar fi putut scrie astfel despre sine?
Acest exemplu, precum şi multe altele ne dovedesc că Pentateuhul nu a fost scris de Moise, ci mult mai târziu, într-o perioadă ulterioară celei în care se susţine că ar fi trăit acest imaginar personaj biblic.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre multe alte cărţi biblice atribuite diferitor presupuşi autori.
Aşa arată Biblia pe temeiul căreia preoţii evrei, creştini şi de alte culte îşi dezvoltă doctrina lor religioasă.
PARTEA ÎNTÂI
FACEREA LUMII
DUMNEZEU PÂNĂ LA Capitolul 1 FACEREA LUMII
Sa început a făcut dumnezeu cerul şi pământul“ (Facerea, I, l). Aşa începe cartea Facerii, scrisă acum mai bine de 2.500 de ani. Dar când a fost acest „început44 despre care vorbeşte scriptura? Cei care cred în ceea ce stă scris în Biblie socotesc că „de la începutul facerii lumii“ şi până în zilele noastre s-au scurs 7.445 de ani6.
Să presupunem pentru o clipă că aşa a fost. Mintea omenească însă, iscoditoare cum este, nu se poate mulţumi cu atât. Dacă abia acum 7.445 de ani s-a apucat dumnezeu să facă cerul şi pământul, ce a fost lotuşi înainte? La aceasta, ediţia sinodală a Bibliei răspunde: „Şi pământul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adâncului, iar duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor14 (Facerea, I, 2).
Există foarte multe traduceri ale Bibliei, care a fost scrisă la început în limba ebraică veche. Aceste traduceri se deosebesc uneori mult una de alta. Ele au fost examinate de o duzină întreagă dintre cei mai renumiţi profesori ds teologie, în frunte cu profesorul Kautshe. Şi iată că în urma acestei cercetări şi a confruntării cu originalele ebraice, s-a dovedit că pasajul menţionat din Biblie trebuie citit astfel: „Şi pământul era pustiu şi deşert (în ebraică: tohu vabohu), şi întuneric era (atârna) deasupra oceanului, iar duhul lui dumnezeu (în ebraică: Elohim) se purta pe deasupra apelor44. O traducere mai exactă a cuvintelor „tohu vabohu44 ne sugerează acest tablou pe care-l oferea pământul: „Pământul era o întindere nesfârşită de apău. Adică, Ia început era o întindere de apă, pe deasupra căreia se purta „duhul lui Eloliim44, adică suflarea dumnezeului Elohim. (Mai departe vom vedea că Elohim însuşi era numai unul dintre numeroşii dumnezei în care credeau vechii evrei).
Pe unde se purta, aşadar, acest duh al lui Elohim sau duhul dumnezeiesc? El se purta prin bezna care atârna deasupra pământului şi adâncului. Iată dar cum ar arăta priveliştea descrisă în ridicola poveste despre facerea lumii: la mijloc era gol, iar pe margini era pustiu. Iar deasupra acestui pustiu, deasupra mării care acoperea la început planeta noastră, se purta duhul lui dumnezeu. (Cum nu se plictisea oare cu o asemenea îndeletnicire lipsită de orice noimă?).
Dacă începutul facerii lumii a avut loc abia acum 7.445 de ani, ce-a făcut oare acest duh dumnezeiesc Elohim până la această dată? Câţi ani, câte mii de ani s-a purtat el deasupra pustiului? De unde ş-a ivit? De unde a apărut dumnezeul biblic însuşi?
Preoţilor le place foarte mult să ne pună nouă, ateilor, întrebări ca acestea: de unde a apărut lumea, de unde a apărut materia, ce a dat naştere mişcării? Acestea sunt, fără îndoială, întrebări serioase şi necesare, la care noi, necredincioşii, am răspuns şi vom răspunde întotdeauna. Dar preoţilor nu le este de loc pe plac răspunsul nostru cum că materia a existat dintotdeauna. În acelaşi timp ei se cred în drept să ducă de nas pe credincioşi cu basmul despre „duhul“ sfânt, despre duhul dumnezeului Elohim, duhul unuia dintre miile de zei născociţi de închipuirea omului jumătate sălbatic, jumătate păstor nomad, duhul lui Elohim care miliarde de ani s-a purtat deasupra „pustietăţii11. La urma urmelor nu o fi oare pustiu chiar Elohim însuşi?! Nu este el oare un balon de săpun, care plesneşte de îndată ce-l atingi, de îndată ce apropii de el făclia ştiinţei?!
Citind mai departe legenda facerii lumii, vedem că dumnezeul vechilor evrei Elohim, care mai târziu a devenit dumnezeu-tatăl al dumnezeului-fiu Iisus, s-a dedat unei asemenea îndeletniciri plictisitoare ca aceea a zborului deasupra hăului din simplul motiv că nu ştia dacă în cele din urmă va reuşi să facă ceva, dacă va putea preschimba această ordine sau, mai exact, dezordine. Totuşi, după cum povesteşte Biblia şi ne încredinţează preoţii, acum 7.445 de ani, acest dumnezeu a început dintr-o dată să cuvinteze. Mai vorbise el oare până atunci? Nici din Biblie, nici din vreo altă carte nu putem afla acest lucru. De unde se ştie atunci cum arăta pământul înainte de făurirea lui? Cine a văzut cum se purta duhul lui dumnezeu deasupra lumii înainte chiar de crearea ei? Cine a auzit aceste prime cuvinte ale dumnezeului Elohim? Nu este oare limpede că atât primele cuvinte rostite de dumnezeu cât şi întreagă această poveste au fost scornite, născocite? La aceasta, clericii răspund: Biblia (în cazul de faţă avem în vedere numai aşa-numitele „Cinci cărţi ale lui Moise“) este revelaţia lui dumnezeu şi tot ce conţine ea sunt însemnările făcute de Moise pe muntele Sinai. Vom mai reveni la aceste lucruri, şi nu o dată, iar în ceea ce priveşte muntele Sinai, vom cerceta şi vom vedea cu ce se ocupa Moise pe atunci şi câte stenografe a avut la dispoziţie pentru a nota toate poveştile dumnezeului Iebova.
Deocamdată să vedem însă cum s-a apucat dumnezeu să făurească lumea.
Cartea Facerii spune:
„Şi a zis dumnezeu: Să fie lumină! şi s-a făcut lumină.
Şi a văzut dumnezeu că lumina este bună şi a despărţit dumnezeu lumina de întuneric.
Şi a numit dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi“ (Facerea, I, 3-5).
Cum vă explicaţi oare, credincioşilor, că acest dumnezeu veşnic nu ştia absolut nimic? Nu ştia nici măcar că lumina este bună. De altfel, de unde să fi ştiut, dacă el însuşi nu văzuse vreodată lumina? Cum vă explicaţi că acest dumnezeu s-a purtat miliarde şi trilioane de ani, o veşnicie, prin beznă, când era suficient să rostească doar un singur cuvânt ca să se facă lumină, şi totuşi nu l-a rostit?!
Nu v-aţi întrebat oare, credincioşilor, cum se simţea acest dumnezeu sau acest duh dumnezeiesc osândit să se poarte veşnic prin bezne şi prin pustiuri? Cum nu se plictisea el oare neavând cu cine schimba o vorbă? Yă puteţi închipui ce viaţă silnică ducea, răbdând veşnic haosul şi bezna. Ce pustie şi deşartă trebuie să fi fost viaţa acestui dumnezeu biblic, care orbecăia prin întuneric, ca un pisoi fără vedere, până ce a reuşit în cele din urmă să îngaime cele trei cuvinte: să fie lumină!
0stfel, din primul capitol al cărţii Facerii aflăm că dumnezeul vechilor evrei, Elohim, după miliarde de ani de trândăveală deplină (pentru că numai treabă nu era aceea pe care o făcea „duhul“ acestui dumnezeu „de a se purta pe deasupra apelor“), dujlă o sălăşluire veşnică în haos şi întuneric, după singurătatea veşnică şi tăcerea silnică, a purces, în sfârşit, acum 7.445 de ani la facerea lumii. Şi în prima zi a creaţiei a făcut lumina. A despărţit lumina de întuneric. Lumina a numit-o zi, iar întunericul– noapte. Şi a văzut că lumina este bună.
Pot oare oamenii să se mulţumească cu un asemenea basm? Şi cu toate acestea, milioane de oameni îi dau crezare, pentru că nu cunosc nimic despre originea şi dezvoltarea planetei noastre – Pământul –, pe care trăim şi care se schimbă în permanenţă ca toate celelalte lumi.
Să revenim însă la Biblie. Să admitem pentru o clipă imposibilul, adică să admitem că acum 7.445 de ani a fost creată lumina la cuvântul dumnezeului biblic Elohim. Dar ce fel de lumină a fost? Solară? A lunii? A unei alte stele, a altui soare? Ce fel de lumină? Sau poate că dumnezeul Elohim a aprins focul şi la lumina lui şi-a început activitatea sa creatoare? Poate că a aprins lumini electrice sau lămpi cu gaz? Din păcate, însă, dumnezeul vechilor evrei nu avea nici uzini electrice şi nici de gaz, deoarece toate acestea au fost create de om, care de altfel l-a creat şi pe dumnezeul Elohim.
Potrivit Bibliei, Soarele, Luna şi stelele au fost făcute în a patra zi a creaţiei. Aşadar, în primele trei zile, ziua şi noaptea se succedau pepământ, deşi nu existau Soarele, Luna şi stelele? Dar în ce constă de fapt alternanţa zilei şi nopţii? Care este cauza acestei alternanţe? Orice şcolar ştie astăzi că alternanţa zilei şi nopţii se datoreşte faptului că planeta noastră, Pământul, care are forma unui glob, se învârteşte în spaţiu în jurul propriei sale axe. În decurs de o zi şi o noapte, adică în decurs de 24 de ore, Pământul face o rotaţie completă în jurul axei sale. În decursul celor 24 de ore, fiecare parte a globului pământesc este pe rând luminată de razele soarelui; când pe o jumătate a globului este noapte, pe cealaltă jumătate este zi. Când într-o emisferă este dimineaţă, în cealaltă este seară. Dacă nu ar exista Soarele ale cărui raze să lumineze Pământul, atunci n-ar fi nici lumină pe Pământ, nici alternanţa zilei şi nopţii şi nici chiar Pământul. Ziua urmează nopţii şi invers pe Pământ numai pentru că există soarele în jurul căruia se învârteşte în decurs de un an Pământul, care în 24 de ore face şi o rotaţie completă în jurul propriei sale axe. Prin urmare, basmul biblic cum că dumnezeu ar fi creat lumina pe Pământ mai înainte ca acesta să fi fost luminat de Soare este o absurditate, o născocire a omului sălbatic şi ignorant. Afirmaţia că „în prima, în a doua şi în a treia zi“ Pământul ar fi fost luminat în vreun alt mod decât în zilele următoare ţine de domeniul basmului, al fanteziei.
Pe ce se întemeiază însă acest basm? înainte vreme, oamenii, care nu studiaseră Pământul şi nu cercetaseră spaţiile „cereşti41, adică cosmosul, neavând nici telescoape, nici alte instrumente astronomice, îşi închipuiau Pământul şi cerul cu totul altfel decât sunt ele în realitate. Lor li se părea că Pământul stă nemişcat (ba unii credeau chiar că Pământul se sprijină pe trei balene, iar alţii îşi închipuiau că pluteşte pe apă ca o gogoaşă în untdelemn). Acestor oameni li se părea că cerul ar fi o cupolă de cristal care se sprijină pe marginile Pământului, şi că lumina pe Pământ ar putea proveni şi din altă sursă decât de la Soare. Doar şi în zilele noroase e lumină, chiar atunci când nu se vede soarele! — spuneau ei. Iar dimineaţa se face lumină cu mult înainte de răsăritul soarelui.
Această concepţie despre structura lumii a fost înlocuită mai târziu cu o alta, mai justă, deşi încă destul de departe de adevăr şi ea. Observând în fiecare an schimbarea anotimpurilor, mişcarea stelelor, oamenii au început totuşi să înţeleagă că schimbarea anotimpurilor, ca şi alternanţa zilelor şi nopţilor, depinde tocmai de corpurile cereşti, în urma acestor observaţii a apărut mai târziu o altă legendă despre facerea lumii, care este descrisă în primul capitol al cărţii Facerii.
„14. Şi a spus dumnezeu: să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor.
- Şi să fie luminători, pe bolta cerului, ca să lumineze pe pământ. Şi s-a făcut aşa.
- Deci a făcut dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare, ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să stăpânească noaptea, precum şi stelele.
- Şi i-a pus dumnezeu pe bolta cerului, casă lumineze pe pământ.
- Şi să stăpânească peste zi şi peste noapte şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut dumnezeu că este bine.
- Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra“.
Aşa povestesc autorii Bibliei. Înainte de Bevoluţia din
Octombrie, preoţii împuiau capetele copiilor în şcoli cu această poveste neghioabă despre facerea lumii; şi astăzi încă o jumătate de miliard de oameni sunt obligaţi s-o creadă. Pretutindeni preoţii împuiază capetele oamenilor cu asemenea prostii.
Aceste legende nu sunt însă altceva decât ilustrarea faptului că oamenii aveau o concepţie greşită, eronată asupra structurii lumii. În antichitate, oamenii credeau că Pământul este centrul universului şi că toate celelalte planete şi corpuri cereşti fuseseră create numai pentru a sluji Pământul. Pentru a nu fi întuneric pe Pământ, dumnezeu aprindea lămpi cereşti: unele mai puternice ziua, iar altele mai slabe noaptea. Aceste lămpaşe erau, chipurile, fixe, prinse de „bolta cerească44, întocmai ca lămpile de perete.
Şi vechiul dumnezeu biblic, Elohim, ţintuind pe bolta cerească aceste lămpaşe pe care parcă le scotea din buzunar aşa cum scoate un scamator obiectele ascunse în mânecă, a văzut din nou că făcuse treabă bună de-abia după ce isprăvise totul. Căci până atunci nu ştiuse dacă lucrurile aveau să iasă bine ori ba. Şi, când te gândeşti, acesta e dumnezeul atotştiutor şi atotputernic! Jalnic trebuie să fi arătat acest Elohim căţărându-se în tăria cerului cu scara, cuiele şi legăturile de stele în spinare şi oprindu-se să bată pe firmament luminătorii săi!
Potrivit Bibliei, luminătorul cel mai mare este Soarele, care luminează Pământul. Astăzi ştim însă că Soarele nostru este doar unul dintre milioanele de sori existenţi şi că mulţi dintre aceşti sori sunt infinit mai luminoşi decât al nostru. Există stele (Betelgeuza, Anţares fi altele) de milioane de ori mai mari decât Soarele nostru! Astăzi ştim că planeta noastră, Pământul, cu satelitul său Luna, constituie doar o părticică a sistemului solar (cu astrul central, Soarele), iar întregul sistem solar nu este decât un firicel de nisip în imensul spaţiu în care există alte lumi, alţi sori. Mai putem noi oare astăzi să credem ceea ce credeau păstorii evrei ignoranţi şi agricultorii asiro-babiloneni, şi anume, că micul nostru Pământ ar fi centrul universului?
Ultimii ani se caracterizează prin uriaşe succese obţinute în domeniul electrificării. Treptat şi cu mari eforturi omul a ajuns să înţeleagă multe fenomene ale naturii, a învăţat să supună voinţei sale, deşi deocamdată în mică parte, unele forţe ale acesteia. El a pătruns în profunzimile pământului, de unde scoate minereuri, petrol, cărbune – rămăşiţele imenselor păduri îngropate cândva şi a tot ceea ce popula cu milioane de ani în urmă pământul. El ştie acum că în măruntaiele pământului este acumulată o imensă rezervă de energie solară, absorbită cândva de animalele şi plantele existente pe atunci, o rezervă de lumină şi de căldură. El a învăţat ca, arzând aceste rămăşiţe ale vieţii de odinioară, să extragă energia solară care zace în ele: lumina, energia mecanică etc. El transformă această energie în electricitate şi canalizează această forţă printr-o reţea complexă de cabluri pe care le dirijează.
Cine este el – marele savant, filosof şi înţelept? Un simplu muncitor care până nu de mult era sclav. Veacuri de-a rândul l-au exploatat proprietarii de sclavi, feudalii-moşieri, capitaliştii, l-au lipsit de cunoştinţe, dar el le-a cucerit. El este creatorul! De-abia născut, ajunge un uriaş. El încătuşează fulgerul cerului în firele centralelor electrice. El înlănţuie suflarea vântului, cursul apelor şi în general orice mişcare a materiei cu ajutorul şuruburilor, pârghiilor, turbinelor, pinioanelor şi motoarelor. Şi în bezna nopţii, când de jur împrejur e întuneric, când nici soarele, nici luna şi nici stelele nu ne mai luminează căminul, el, proletarul, face lumină! El se apropie de pârghia, de întrerupătorul centralei şi, sub mâna lui, în subsoluri încep să gâfâie ca nişte fiare încătuşate maşinile, la care fiecare şurub, fiecare pâr- ghie sunt dinainte calculate, ale căror mişcări sunt dinainte prevăzute.
Revoluţia Socialistă din Octombrie a deschis în Uniunea Sovietică cele mai vaste posibilităţi pentru larga dezvoltare a ştiinţei şi pentru aplicarea ei în scopul transformării lumii. Oamenii muncii din U.R.S.S., eliberaţi de exploatare, au creat o puternică industrie şi o mare agricultură mecanizată, au construit uriaşe centrale electrice, dintre care numai aceea de pe Nipru are o putere instalată de peste 1.000.000 CP.
Cunoştinţele din domeniul ştiinţelor au devenit în ţara noastră un bun al milioanelor de oameni ai muncii de la oraşe şi sate. Astăzi, aceste milioane de oameni ai muncii se consideră adevăraţii creatori ai noii lumi, şi de aceea refuză să creadă poveştile naive, simpliste despre dumnezeii creatori ai lumii.
„Să fie lumină!“, spune proletarul şi apasă pe o manetă, un întrerupător sau un şaltăr; atunci pe sute de kilometri împrejur ţâşneşte cu putere lumina deasupra satelor şi oraşelor. În zadar i-ar fi rugat minerul ce lucrează sub pământ pe dumnezeii din ceruri să-i lumineze galeriile subterane. El ştie că aceşti dumnezei sunt neputincioşi, pentru că nu există. Şi chiar dacă toţi popii de pe pământ i-ar ruga pe zeii lor să facă o asemenea minune, ea tot nu s-ar produce. Minerul din subteran se apropie însă de telefonul construit tot de un proletar şi vorbeşte la distanţe de zeci şi sute de kilometri cu un alt proletar. Nu înalţă nici rugăciuni şi nici nu se închină, ci pur şi simplu cere: „Faceţi lumină!“ Proletarul de la centrală îl aude şi îi răspunde: „Va fi lumină şi la tine în subteran!“. Şi, în aceeaşi clipită, în adâncurile pământului se aprind sori mari şi mici. Dar proletarul poate aprinde aceşti sori şi pe fundul mării. Cu această lumină el poate produce căldură, poate da viaţă plantelor şi animalelor, poate înlocui clocitul natural al ouălor, poate înlocui soarele necesar plantelor şi animalelor. Omul muncii pune în mişcare trenurile pe căile ferate, vapoarele pe oceane, avioanele – uşoare păsări de oţel– care spintecă văzduhul, plugurile pe brazdă şi milioanele de fusuri şi strunguri care găuresc, taie, strunjesc oţelul. El lecuieşte pe şchiopi şi pe orbi, pe reumatici şi pe alţi bolnavi.
Cât de jalnic apare acum biblicul Elohim în faţa proletarului eliberat, sclavul de ieri care astăzi mânuieşte cele mai înalte cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii!
Milioanele ile oameni ai muncii din U.R.S.S., care aplică aceste cuceriri, participă activ la lupta pentru o lume nouă, pentru socialism.
Capitolul al 111 – le a PĂMÂNTUL ŞI TĂRIA CERULUI 1
J n prima şi în a patra zi, dumnezeul biblic s-a îndeletnicit cu facerea luminii şi a aşezat în tăria —“v— cerului soarele, luna şi stelele pentru lumânarea pământului. În prima zi însă, când nu se ştie cu ce fel de lumină lumina dumnezeu întunericul veşnic în care trăise până atunci, pământul nu se vedea încă şi se înfăţişa ca baosul iniţial. Şi abia în ziua următoare, după cele scrise în Biblie, dumnezeu Elohim a rostit iarăşi câteva cuvinte care au fost de ajuns pentru a pune pe roate zidirea lumii.
Biblia ne povesteşte cum că Elohim ar fi procedat în acea zi pasămite astfel:
„6. Şi a zis dumnezeu: Să fie o tărie în mijlocul apelor, care să despartă apele de ape… Şi s-a făcut aşa“.
Rămâi uluit de uşurinţa cu care această fiinţă a rezolvat problemele atât de complicate ale zidirii pământului! A spus doar câteva cuvinte şi gata… s-a făcut! Cu atât mai mult ne întrebăm şi chiar credincioşii ajung să-şi pună întrebarea: de ce nu a rostit dumnezeu mai curând aceste cuvinte? Dacă era atât de lesne să faci totul rostind un singur cuvânt, de ce nu a zidit dumnezeu Elohim pământul dintr-o dată? Cine a auzit cuvintele rostite de dumnezeu, când în afară de el nu mai era nimeni? Desigur că Biblia nu poate răspunde la aceste întrebări jjentru simplul motiv că legendele biblice sunt absurde, iar formarea pământului s-a petrecut cu totul altfel de cum ne povesteşte această carte.
Trebuie să arătăm însă că, potrivit versetului 6 din primul capitol al cărţii Facerii, dumnezeu creează cerul cu ajutorul cuvântului. Pe când, potrivit versetelor 7 şi 8, el face acelaşi lucru, dar după cât se pare, prin muncă.
„7. Şi a făcut dumnezeu tăria cerului şi a despărţit apele care sunt dedesubtul tăriei de apele care sunt deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa.
- Şi a numit dumnezeu tăria cer’" (şi a văzut dumnezeu că e bine aşa); „şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua“.
Cuvântul tărie nu este tradus aici întru totul exact, întru- cât cuvântul ebraic „rakia“ se traduce prin cuvintele „perete tare“. Aşadar, o dată, în versetul 6, ni se spune că dumnezeu face cu ajutorul unui singur cuvânt acest perete tare, pe care îl numeşte după aceea cer, iar apoi, în versetele 7 şi 8, el creează din nou acest perete, dar de astă dată nu cu ajutorul cuvântului, ci prin muncă. Explicaţia constă, probabil, în faptul că la început a existat o singură legendă, iar mai târziu a apărut alta, care s-a concretizat în capitolul al VI-lea.
Aceste legende s-au ivit, desigur, la popoarele care-şi reprezentau cerul ca ceva solid, de felul unei cupole sau al unui acoperiş deasupra pământului. Înainte vreme, aproape toţi oamenii îşi închipuiau cerul aşa, dar şi astăzi se mai găsesc milioane de oameni care cred că deasupra lor se înalţă un cer tare ca un acoperiş de cristal şi că stelele şi norii „se mişcă“ pe cer ca muştele pe tavan, că acolo în cer trăiesc dumnezeii şi îngerii şi că tot acolo se înalţă sufletele oamenilor, ba câteodată chiar făpturi omeneşti cu trup cu tot ca Enoh, Ilie, Moise, Buda, Iisus 7 şi alţii. Asemenea credinţe au existat la foarte multe popoare pe treapta inferioară a dezvoltării lor.
Credinţele s-au reflectat şi în limbă: cerul la multe popoare se numeşte cort ceresc, boltă cerească. Cerul este comparat cu casa, cu biserica, cu foişorul. Multe popoare compară forma lui boltită cu un craniu omenesc. Aşa, de pildă, o povestire indiană susţine că cerul a fost creat din craniul zeului Brahma, iar după Eddele scandinave el a luat naştere din craniul lui Imir.
Alte popoare compară cerul cu un munte. Cuvântul slavon „gore“ înseamnă la munte, dar înseamnă şi în sus, spre cer. În fosta gubernie Tuia au fost culese povestiri populare potrivit cărora la capătul lumii, acolo unde cerul se uneşte cu pământul, ne putem căţăra chiar pe suprafaţa bombată a bolţii cereşti, iar femeile care trăiesc prin acele părţi îşi înfig furcile drept în caierul norilor.
Grecii antici îşi închipuiau că zeii nemuritori trăiau pe vârful muntelui Olimp, lăcaşul lor ceresc, pe care Homer 8 îl numea marele cer. O veche legendă slavonă spune că dumnezeu a făcut cerul din cristal şi l-a sprijinit pe stâlpi de fier. Poporul finlandez a făurit şi el legende despre creatorul cerului: eroul-cântăreţ şi zeu Weinemeinen. Acest zeu era în acelaşi timp şi fierar. El ciocăneşte cu ciocanul bolta cerească, pe care o împodobeşte cu soarele, luna şi stelele. Cei vechi îşi reprezentau cerul alcătuit din 7 etaje. Astfel, a te afla în al şaptelea cer însemna a ajunge în rai. De aceea, înainte vreme, morţii erau deseori îngropaţi cu câte o scară lângă ei (vezi „Viaţa cneazului Konstantin Muromski44). În unele locuri, la „înălţare14 se coc din aluat scăriţe cu şapte trepte şi se aruncă în sus; după felul cum cade scara, cei care o aruncă îşi închipuie în al câtelea cer vor ajunge după moarte. Cu aproape 400 de ani în urmă, arhiepiscopul Vasile din Novgorod scria „vlădicii44 Feodor din Tversk: „Iar Eu- frosin a fost în rai şi a adus de acolo trei mere… Iar acel loc din sfântul rai l-au găsit Mstislav din Novgorod şi fiul său Iacob… Au fost vreme îndelungată purtaţi de vânt şi aduşi pe nişte munţi înalţi… Şi au stat mult timp în locul acela şi nu au văzut soarele, dar lumina era mai puternică decât a soarelui (te pomeneşti că raiul fusese electrificat!
— Em. /.). Iar în munţii aceia se auzeau glasuri multe şi zvon de veselie mare44 (pentru amănunte vezi A. Afa- nasiev: „Concepţiile poetice despre natură ale slavilor44, voi. I şi II).
Desigur, cine crede că povestea biblică despre facerea lumii este adevărată poate da cu uşurinţă crezare şi altor poveşti asemănătoare.
Aşadar, ce este cerul dacă el nu este nici boltă, nici cort deasupra pământului, dacă soarele, luna şi stelele nu sunt fixate pe el, dacă nu ne putem urca pe el şi dacă acolo nu sălăşluiesc nici dumnezeu, nici îngeri? Ce este, totuşi, cerul şi care este structura lui?
Mai întâi: ştiinţa a stabilit de mult că pământul nu este plat, întins ca o plăcintă, ci sferic. De jur împrejur, pământul este înconjurat de un înveliş atmosferic gros de câteva sute de kilometri. Ceea ce păruse înainte a fi firmament – tăria cerului – este cercetat de om cu avioanele, care se urcă sus, deasupra norilor, la mulţi kilometri înălţime. Nu se poate trăi, desigur, nici în nori şi nici mai şţis, căci nimeni nu poate să meargă pe nori.
Particulele de aer şi firicelele de praf care se mişcă liber în învelişul atmosferic au proprietatea de a difuza, de a lăsa să se împrăştie în toate părţile un anumit fel de raze: albastre sau azurii. Toate celelalte raze (galbene, verzi etc.) sunt reţinute într-o oarecare măsură. Tocmai din această cauză cerul ni se pare albastru-azuriu în lumina soarelui şi când e senin. Prin urmare, văzut la lumina zilei, cerul albastru nu este altceva decât învelişul de aer al planetei noastre (atmosfera) luminat de Soare. Iar adevăratul cer este un spaţiu nemărginit, lipsit de lumină şi de aer, care înconjură globul pământesc din toate părţile. În acest spaţiu există un număr infinit de lumi: Soarele, Luna, stelele, planetele etc. Pământul nostru nu este decât una dintre planetele care se învârtesc în jurul Soarelui. Ca şi Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi alte planete, el este un astru ceresc. Soarele nu este decât steaua cea mai apropiată de noi; aşadar câte stele, atâţia sori. Astfel noi trăim în „cer“, adică suntem înconjuraţi din toate părţile de ceea ce oamenii numeau altădată cer. Astăzi cu ajutorul avionului ne putem ridica la o înălţime, deocamdată nu prea mare, în „cer“ *. Lumile care se mişcă în cerul acesta – Luna, Venus, Marte, Saturn, Jupiter, Soarele, Sirius şi alte lumi-sori – se mişcă în spaţiul infinit, ca şi Pământul, pe anumite orbite. Aceste mişcări se pot studia, calcula, verifica şi cbiar prevedea pe baza unor calcule exacte. Telescoape puternice dau omului posibilitatea să privească în înaltul cerului la milioane şi miliarde de km. Nicăieri însă şi niciodată n-a găsit vreun cercetător acolo nici pe dumnezeu, nici îngerii, nici sfinţii despre, care ne vorbesc diferitele religii, despre care ne învaţă popii şi ne povesteşte Biblia şi care, dacă ar fi să le dăm crezare, ar guverna mişcarea acestor lumi. „Am cercetat cerul şi n-am găsit nicăieri vreo urmă de dumnezeu14, spunea marele astronom Lalande. Iar când împăratul Napoleon a întrebat pe marele astronom Laplace de ce în niciuna dintre lucrările sale despre formarea lumii nu pomeneşte de dumnezeu, acesta i-a răspuns: „N-am avut nevoie de o astfel de ipoteză44 (vezi L. Biichner: „Forţă şi materie44).
Da, azi ştiinţa nu mai simte nevoia poveştilor biblice despre crearea cerului cu mâinile sau cu ajutorul cuvintelor lui dumnezeu. Omul de ştiinţă ştie că cerul nu se prezintă ca un acoperiş tare, că soarele, luna şi stelele nu sunt ţintuite pe el, că toate sunt lumi vaste, printre care Pământul nostru nu ocupă un loc deosebit. El ştie că materia, în diferitele schimbări pe care le suferă, nu se creează şi nu dispare, adică nu se naşte „din nimic“ şi nu se transformă „în nimic“. De aici rezultă că materia este veşnică şi că a existat şi va exista întotdeauna. Totodată s-a demonstrat că râiş- carea este o proprietate intrinsecă, inseparabilă a materiei, în limbaj ştiinţific o formă de existenţă a materiei. După cum nu există mişcare fără materie (totdeauna se mişcă „ceva“), tot aşa nu există nici materie fără mişcare. Materia există totdeauna într-o formă sau alta a mişcării, adică mişcarea nu pătrunde în materie din afară, astfel că nu poate fi vorba ca cineva să fi dat un „impuls“ materiei (universului), „s-o fi pus“ în mişcare etc.
Tot ceea ce se petrece în univers, întreaga istorie a lumii se desfăşoară în faţa noastră ca un proces al automişcării, al autotransformării materiei. Acest proces a unit laolaltă particulele de materie în acele colosale aglomerări de gaze şi meteori (pietre şi firicele de praf) pe care le observăm în spaţiul cosmic sub forma aşa-numitor nebuloase (cu forme neregulate, sferice, fusiforme sau spirale). Din aceste nebuloase iau naştere stelele şi toate lumile care se învârtesc în jurul lor; acestea ajung treptat într-o stare incandescentă, ating cea mai înaltă temperatură şi, în sfârşit, se răcesc, transformându-se în corpuri întunecate şi reci, asemănătoare pământului nostru. Dar procesul transformării materiei nu se opreşte aici. Lumile care se sting dau material pentru formarea unor noi nebuloase, din care, în ultimă instanţă, se formează noi sori, noi planete etc. Prin urmare, în univers se produce un circuit necontenit al lumilor, transformarea neîncetată a formelor materiei.
De unde ştie omul aceste lucruri? Sunt ele scrise în vreo Biblie? I le-au destăinuit cumva niscaiva zei, îngeri sau sfinţi? Nicidecum. El singur a smuls naturii tainele acestea pe calea observaţiei şi a experienţei, cu ajutorul ştiinţei şi telinicii, prin forţa gândirii multor generaţii. Instrumentele şi aparatele de precizie create de mâna sa îi dau posibilitatea să studieze toate transformările şi schimbările materiei. Ele permit să vedem la milioane de kilometri distanţă, să constatăm şi să calculăm mişcarea corpurilor cereşti, să fixăm pe fotografii formele planetelor, cometelor şi nebuloaselor, să analizăm lumina stelelor îndepărtate şi să cunoaştem compoziţia acestor corpuri cereşti şi starea în care se află ele.
Aşadar, basmul biblic despre dubla creare a cerului de către dumnezeul vechilor evrei în decurs de două zile, ca şi sutele de legende asemănătoare ale altor popoare – toată această aşa-numită „istorie sfântă“ –, nu e decât o bâigu- ială copilărească a omenirii la începuturile dezvoltării ei intelectuale. Ea este astăzi spulberată de cuceririle ştiinţei care descifrează tainele universului.
CUM AU FOST ZĂMISLITE
