Amurg violet de George Bacovia
Aparitie. Temă
Poezia „Amurg violet” apare în volumul de debut intitulat „Plumb”, publicat în 1916. Ea se axează, aparent, pe tema naturii, anume prezentarea unui moment al zilei, amurgul. În esență, poezia exprimă concepția despre lume și viață a autorului, prezentând, mai degrabă, un peisaj interior.
Semnificația titlului
Titlul, repetat simetric la începutul fiecărei strofe, este o metaforă-simbol. „Amurgul”, în sens propriu, este semiîntunericul care se lasă după apusul soarelui și ține până la venirea nopții(înzetrarea crepuscului). În sens figurat, acest cuvânt marchează o stare de incertitudine, de așteptare halucinatorie, un timp propice instalării duratei imaginare; el anticipează vârsta bătrâneții, sfârșitul iminent al existenței.
Culoarea violet ultima din spectrul solar, prezentă în titlu și repetată obsesiv în poezie (laitmotiv), completează ideea de moarte, de apropiere inevitabilă a ei.
Structură și semnificații
Textul este alcătuit din trei catrene, construite pe baza simetriei, care subliniază repetabilitatea destinului. Fiecare strofă începe cu versul „Amurg de toamnă violet...”, o fixare impersonală a momentului din zi și a anotimpului, și se sfârșește cu versul „Orașul tot e violet”, ceea ce simbolizează că această culoare a cuprins întreg cadrul - „orașul” - un mediu claustrant, lipsit de perspectivă.
Prima strofă este dominată de imaginea „plopilor” elemente ale naturii terestre, care sunt personificați („apar în siluete”). Ei sunt metaforic „apostoli în odăjdii violete”,misionari creștini în veșminte bisericești, care oficiază un ritual (acela al înmormântării).
De la general (cadrul de ansamblu, „orașul violet”) se trece la particular. În strofa a doua, este prezentată „mulțimea” ca fiind, „o lume leneșă, cochetă”, atinsă parcă de semnele morții, căci „pare violetă”.
În ultima strofă, verbul de persoana întâi „văd”(marcă gramaticală a prezenței eului liric în text) interiorizează discursul, proiectându-l într-o lume a halucinației. Din turn (un punct stabil de referință, dar și un loc al izolării, o axă care leagă cerul de pământ), ochiul imaginației are vedenia apariției „voievozilor cu plete”m „străbunilor” care formează o atmosferă halucinantă dominată de culoarea violet.
Din perspectiva eului liric, oarecum detașt în fața iminenței morți, planul interior, al subconștientului, se confundă cu cel exterior și totul pare astfel cuprins de fiorul morții.
Violetul este o culoare intensă, care amplifică starea obsesivă, astfel, totul este dominat de această nuanță a crepusculului: „odăjdiile”, apostolilor, orașul, mulțimea, străbunii. Moartea cuprinde atât pe verticală cât și pe orizontală, întregul univers, aflat în pragul sfârșitului; imaginea creată vestește o iminentă apocalipsă sub semnul căreia stă atât trecutul (voievozii,strabunii), cât și prezentul (lumea leneșă, cochetă)
Atmosfera poetică este specific simbolistă, fiind susținută de o formă adecvată (laitmotivele amurg, violet, care sunt și metafore-simbol, prezența refrenului, puterea de sugestie a cuvintelor, cromatica obsesivă). Ideea de amurg este completată cu aceea de toamnă, anotimp predilect bacovian, ambele sugerând prabușirea, sfârșitul.
Concluzie
Universul liric este alcătuit din peisaje interioare dominate de obsesia morții, de pesimism și de imagini halucinante care converg către un iminent sfârșit.
Amurg de toamnă violet de George Bacovia
Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
Apostoli în odăjdii violete
Orasul e tot violet.
Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.
Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.