Amintiri din copilărie de Ion Creangă – comentariu și fisă bibliografică

Fisă bibliografică Ion Creangă

Ion Creangă s-a născut la 10 iunie 1839, conform singurului document autentic : o condică de nou- născuţi a satului Humuleşti din 1839. Între 1846 şi 1855, urmează Seminarul de la Socola (Iaşi) după care este hirotonosit diacon.

Nesimţindu-se însă atras de preoţie în 1864 se înscrie la Şcoala normală „Vasile Lupu” din Iaşi, condusă de Titu Maiorescu, fiind numit institutor suplinitor înainte de a o termina.

A fost un pedagog strălucit, care a introdus metode noi şi a elaborat manuale şcolare pentru care a scris povestirile: Inul şi cămaşa, Acul şi barosul, Cinci pâini şi altele. În 1875 îl cunoaşte pe Eminescu. Publică până în 1878 şi celelalte poveşti. Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă, Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap-alb, Fata babei şi fata moşneagului, Ivan Turbincă.

După seria poveştilor când scriitorul ajunge la o rafinare artistică a limbii populare în 1881 începe să publice Amintiri din copilărie „primul roman al copilăriei ţărăneşti”. Primele trei părţi ale Amintirilor sunt publicate până în martie 1882 iar partea a IV-a apare postum în 1892, deşi, ea fusese scrisă se pare în 1888.

În acest roman scriitorul evocă copilăria dintr-o perspectivă nostalgică, proiectată într-o lume a satului tradiţional. Într-o viziune de data aceasta clasică cu vădită tendinţă de evocare scenică scriitorul ne poartă în lumea mirifică a copilului universal.

Scriitorul a mai publicat şi povestirile: Moş Ion Roată, Ioan Roată şi Vodă Cuza, Popa Duhu, Poveste, Povestea unui om leneş, Inul şi cămaşa, anecdote istorice sau parabole despre condiţia umană prezentate cu vădită tendinţă moralizatoare. Mai publică şi nuvela: Moş Nichifor Coţcariul în care evidenţiază şiretenia şi volubilitatea populară.
Creangă se stinge din viaţă la 31 decembrie 1889.

Ceea ce impresionează în întreaga operă a lui Ion Creangă este că prin ea respiră
întreaga viaţă socială şi cadrul natural al Humuleştilor. Basmele, poveştile, deşi îşi desfăşoară acţiunea în lumi imaginare, cu personaje pe măsură, ghicim cu multă uşurinţă că dincolo de aura fantastică oamenii şi locurile sunt din zona Humuleştiului.

Amintiri din copilarie

„Ion Creangă este scriitorul care are inegalabilul merit de a fin sintetizat într-o operă tot ceea ce limba română are mai valoros, operă care va dăinui tot atâta timp cât va exista poporul român cu idealurile acestor oameni”.
El este „scriitorul genial care a adus limba poporului român în centrul literaturii culte”, închinându-i acesteia un monument etern, o operă de mică întindere, formată din „Amintiri din copilărie”, „Basme”, „Poveşti şi povestiri” şi nuvela „Moş Nechifor Coţcariul”. Aceasta este opera lui ion Creangă, suficientă însă ca despre ea să fi pronunţat generaţii succesive de critici şi istorici literari, atât din ţară cât şi din străinătate.

George Călinescu a fost unul din marii critici care ni l-a înfăţişat pe Ion Creangă în dimensiunile sale reale: „Întâiul mare scriitor român, ieşit chiar din rândurile poporului, scriind despre popor, însă ridicându-se la înălţimea marii arte” şi tot el afirmă că Ion Creangă este „însuşi poporul român, surprins într-un moment genial al expansiunii sale”.

De altfel, „Amintiri din copilărie” cuprinde până la saturaţie ideea apartenenţei scriitorului la colectivitatea umană a satului, aderenţa de nedezlipit a acestuia la locurile natale, astfel încât fiecare din cele 4 părţi ale AMINTIRILOR începe cu referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumuseţea şi rezonanţa istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştiul.

Mândria cu care autorul vorbeşte despre acest „sat mare şi vesel, sat vechi şi răzeşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre ce ştiu a învârti hora, dar şi suveica, cu preoţi mândri şi dascăli şi poporani ca aceia de făceau mare cinste satului lor” impresionează încă din prima parte a Amintirilor.. Deşi se ştie că Humuleştiul era un sat apăsat şi el de toate grijile şi nevoile vremii, Creangă, întorcându-se la locul copilăriei sale, îl prezintă de pe poziţia copilului ce nu putea fi impresionat de greutăţile vieţii: „Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii?”.

Nostalgia etern umană a copilăriei aduce o idealizare firească şi dă evocării un contur tremurat: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”.Cunoscând din primele 3 părţi puternicul sentiment ce-l leagă de locul natal, nu ne mai mirăm când, în partea a IV-a, povestind ruperea de acest spaţiu, autorul începe cu o triplă comparaţie menită să sugereze durerea despărţirii de spaţiul humuleştean: „Cum nu se dă ursul scos din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola”. Exclamaţia „Dragu-mi era satul nostru, cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul şi limpede ca cristalul în care se odihneşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri” deschide un pasaj de un tulburător lirism care se trece firesc de la trecutul istoric („Cetatea Neamţului de atâtea veacuri”) la orizontul vieţii familiale, sugerat de substantivele adunate-n enumeraţia „tata, mama, fraţii şi surorile”, orizont ce se lărgeşte treptat până la cuprinderea întregului sat de bucuriile copilăriei: „băieţii satului, pe gheaţă, la săniuş, zile frumoase de sărbători” şi cu frumuseţile naturii: „dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele”. Frumuseţea locului nu i se pare destul de convingătoare dacă nu aminteşte de obiceiurile şi creaţia artistică şi astfel enumeraţia continuă cu „şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat”, amintind de Mihai Scripcarul, rapsodul satului.

“Amintiri din copilărie” reprezintă opera de maturitate artistică a lui Creangă. Cartea este un “roman” al vârstei inocente şi al formării, al modelării umane. Proiectata în spaţiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria nu reflecta numai dominantele vârstei, ci si specificul mediului ambiant. De aceea, “Amintiri din copilărie” este si o evocare a satului tradiţional.

Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva îndepărtată a maturităţii, fiind dominată de un impuls afectiv greu de stăpânit: nostalgia.
Construcţia textuală nu urmează rigorile compoziţiei clasice. In cele patru părţi, scriitorul nu urmăreşte o ordine cronologica a desfăşurării faptelor, ci selectarea acelor momente ce constituie puncte de referinţă in formarea eroului.

Partea I se deschide cu evocarea şcolii, ridicată prin strădania părintelui, unde s-a adunat o mulţime de băieţi şi fete, printre care si Nică, dar copiii nu înţeleg rostul învăţăturii, aşa ca primesc în dar pe “Calul Bălan” si “Sfântul Nicolai” pentru a-i îndemna în acest sens. Nica va răspunde numai la stăruinţele mamei si ale bunicului David Creangă. Rupt de vatra satului, Nică pleacă împreună cu bunicul său la şcoala din Broşteni. Aici, eroul va avea parte de o serie de peripeţii:
căderea în Ozana, şederea în gazdă la Irinuca, umplerea de râie căprească, fuga cu pluta pe Bistriţa.

Începutul părţii a II-a stă sub semnul lirismului nostalgic, evocarea îndreptându-se asupra casei părinteşti. Apare chipul mamei, o dată cu întâmplările din copilărie: uratul de Anul Nou, pupăza din tei, la scăldat, etc.
Dialogul cu propriul cuget (din debutul părţii a III-a) este o modalitate de disimulare a intenţiilor unui artist genial, conştient de valoarea propriei creaţii. In acest capitol, eroul devenit adolescent este înfăţişat urmându-si în continuare drumul, ca elev la şcoala domneasca din Târgul Neamţului, apoi la şcoala de catiheţi din Fălticeni.

In capitolul al IV-lea, memoria afectivă a eului narator reface drama adolescentului care, în toamna lui 1855, părăseşte satul pentru a urma seminarul de la Socola. Această despărţire reprezintă dezrădăcinarea din universul Humuleştilor, ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei.

UMORUL, semn al vitalităţii poporului nostru, învinge tristeţea. Umorul lui Creangă se vădeşte mai ales în exprimarea poznaşă, mucalită. Exemplele pe care le adună Creangă în scopul convingerii mamei sale să-l dea mai curând la mănăstire stârnesc râsul sincer, căci chipurile călugărilor pe care le alege ca model tind spre caricatură: „Ş-apoi pune-ţi cuvioase Ilarie plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe şi altceva de gustare în buzunarele dulamei, pistoale în brâu pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi cu sabia duhului în mână şi pletele în vânt ia-o la papuc peste piciorul Răului spre Cărarea Afurisită dintre Secu şi Agapia din deal.”
Deşi povesteşte o întâmplare tristă, autorul face haz de necaz , ca atunci când cei doi se văd nişte „babalâci gubavi şi oftigoşi, numai buni de făcut popi”.

Există în Amintiri numeroase situaţii hazlii: scăldatul, furatul ,cireşelor, al pupezei.
Nepotrivirea de situaţii: drumul cu caii lui moş Luca – pentru a face şi mai evidentă nenorocirea ce-i lovise, autorul face o descriere a zilei de sărbătoare în care se hotărâse plecarea, într-o puternică antiteză cu starea lor sufletească: „fete şi flăcăi, gătiţi frumos, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părţile, cu bucuria zugrăvită pe feţe. Numai eu cu Zaharia, ghemuiţi în căruţa lui moş Luca, ne duceam surghiun dracului pomană”. Descrierea cailor lui moş Luca, „slabi şi ogârjiţi”, în antiteză cu cea făcută de Smaranda, accentuează ridicolul situaţiei iar meditaţiile celor doi tineri pe seama şcolii, în loc să stârnească compasiune, provoacă un râs spontan: „tot umblând noi din şcoală-n şcoală, mai mult ia, aşa, de frunza frăsinelui, mâine – poimâine avem să ne trezim nişte babalâci gubavi şi oftigoşi”.

O anumită şiretenie sintactică duce la alunecarea povestirii de la serios la glumă: „Căci nu vă pară lucru de şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin.”
Cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt aşezate în combinaţii surprinzătoare. Râsul este stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire este să îngroaşe, să exagereze, să caricaturizeze.
Ponderea o are însă ironia şi autoironia. Ironia scriitorului are o paletă largă de manifestări: este ascuţită, plină de otravă, atunci când se referă la cei bogaţi, lacomi inculţi şi nesinceri. Ironia la adresa feţelor bisericeşti şi la adresa lui moş Luca, „însurăţel de-al doilea”, este cunoscută: „preoţii noştri n-au mai trepădat pe la Socola şi, mila sfântului, nu-i încape cureaua de pântecoşi ce sunt. D-apoi călugării, o adunătură de zam,paragii duglişi din toată lumea, cuibăriţi prin mănăstiri, ce nu le ajung?”. Autoironia este evidentă: „şi cu câte ştiu, şi cu câte nu ştiu, mâine poimâine pot să ajung dichiu la vreun mitoc, ş-apoi mila sfântului!”.

Dar cele mai remarcabile din punct de vedere al autoironiei rămân partea a III-a a Amintirilor.”Când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine, când mă lua cu binişorul nici atâta” şi finalul părţii a doua: „nici frumos până la 20 de ani, nici cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40 ,nu m-am făcut; dar şi sărac, aşa, ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Aluziile, zicalele şi proverbele („Ursul nu joacă de bună voie”), expresiile populare („ştii tu moarea mea”), îmbinările neaşteptate de cuvinte („surghiun dracului pomană”) creează efecte deosebite, constituind surse variate de umor.

Numărul personajelor ce apar în “Amintiri din copilărie” este relativ mare. Aproape toate sunt conturate sumar, prin caracterizare directă, prin acţiune ori limbaj. Creangă reuşeşte să le schiţeze o individualitate prin tehnica detaliului, care îi permite să nuanţeze caracterele.
Multe personaje se reţin prin lapidarele şi expresivele caracterizări pe care le face autorul: Smărăndiţa e o “zgâtie de fată”, bădiţa Vasile – “harnic şi ruşinos ca o fată mare” etc. Altele seamănă cu eroii din basme: Mogorogea e certăreţ ca Gerilă, Nică Oşlobanu pare o variantă a lui Chirică din povestea “Stan Păţitul”.

Mai bine conturate sunt portretele părinţilor: Ştefan a Petrii e bărbat harnic şi gospodar, dar dispreţuieşte învăţătura. Ca fire e moale, dar Creangă îl laudă pentru plăcerea de a se juca cu cei mici şi pentru munca depusă pentru a-şi întreţine familia. Smaranda este fiică de vornic şi având fraţi cu învăţătură se socoteşte superioara soţului ei ca putere de înţelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se înscrie în portretul clasic al mamei, ca o fiinţă autoritară, dar şi cu tact pedagogic, mânuind cu abilitate răsplata si pedeapsa. Absenţa portretului fizic concentrează atenţia spre cel caracterologic.

Creanga o evoca mai întâi ca pe o fiinţă cu daruri fantastice: “cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunaţii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii” etc. Apoi este văzută prin modul in care îşi manifestă grija faţă de casa şi de destinul copiilor.
Nică se conturează de la indeterminare la autodeterminare. Urmărind evoluţia şcolară a lui Nică, scriitorul surprinde cu luciditate procesul anevoios al devenirii sale intelectuale. Eroul este: “slăvit de leneş”, “un pierde vară” împins spre învăţătură de mama şi bunicul sau. Nică se defineşte şi în relaţia cu celelalte personaje ale operei menite să înfăţişeze varietatea firii umane. Călinescu spunea ca în Amintiri Creangă evocă “copilăria copilului universal”, cu pozne şi întâmplări a copilului din totdeauna şi de peste tot.

Astfel este descris cum: Nică prinde muşte cu ceaslovul, cum dărâmă cocioaba Irinucăi la Broşteni, cum fură cireşe de la mătuşa Mărioara, cum fură pupăza din tei, intâmplari de la scăldat, cum scapă de râie. Nica apare ca orice copil de la ţară, neastâmpărat, care are o “copilărie vesela si nevinovată” în mijlocul familiei şi al megieşilor.
Din punct de vedere al artei narative, Creangă este un povestitor desăvârşit, impresionând prin modul in care “spune”. Principala trăsătură a operei lui Creanga este tendinţa scenica, tehnica orala a spunerii. Frumuseţea Amintirilor decurge din oralitatea stilului.

George Călinescu spunea că „Ion Creangă vorbeşte ca un povestitor, ca un om care stă pe laviţă şi istoriseşte altora, fiind el însuşi erou în naraţiune”. Semnul distinct al oralităţii este, mai întâi, abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor si verbelor imitative (“troscpleosc”, “a banani”, “a bâzâi”, “huţa” etc.) dar şi mulţimea zicerilor tipice, a expresiilor specifice limbii vorbite sau a întrebărilor şi exclamaţiilor. Alteori in text apar versuri populare sau forme ritmate.

O altă trăsătură a operei “Amintiri din copilărie” este dinamismul anecdotic, uluitoarea năvală a întâmplărilor, rapiditatea cu care se derulează isprăvile.
Exprimarea este vie, autentică, fraza e bogata în verbe, devine puternic evocatoare, iar întâmplările si oamenii prind viaţă. Scrisul lui Creangă este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provine din comparaţii şi din prezenta altor tropi: “plângea ca o mireasa”, “mi-i era a învăţa cum nu ii e câinelui a linge sare”. Comparaţiile sunt din limbajul popular: “cum nu se dă scos ursul din bârlog… aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti”; “doi cai ca nişte zmei”. Epitetele sunt adesea regionalisme sau creaţii lexicale proprii: călugării „o adunătură de zamparagii “duglişi“.

Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului, e însuşi firul povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele subiectului mai ales în partea a IV-a. Descrierea apare în două momente ale acţiunii, când evocă universul copilăriei şi când îşi întoarce privirea înapoi, spre munţii Neamului, din vârful codrilor Paşcanilor. Dialogul ascunde conflictul, dezvăluie sufletul personajelor, gândurile, sentimentele, temperamentele, înviorează acţiunea, o propulsează. Monologul interior apare în noaptea dinaintea plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine.

G. Călinescu scria “Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român”.

Amintiri din copilărie, partea a IV-a – completări

Drumul la Socola apare ca o îndepărtare progresivă de singurul loc pe lume unde se putea trăi fericit: „rămân satele şi locurile frumoase în urmă-ne şi tot altele necunoscute ni se înfăţişează înainte”. Apare din nou enumeraţia, stârnind o nemărginită duioşie: „pentru fiecare pârâu, fântână, vâlcică ce lăsam în urmă-ne scoteam câte un suspin adânc din piepturile noastre”. O dată cu munţii ce dispar, ultimele legături cu locurile natale se rup şi certitudinea înstrăinării este puternică. Popasul de la Blăgeşti subliniază diferenţele categorice între viaţa de la munte şi cea de la câmp: „Cum treci Siretul, apa-i rea şi lemnele-s pe sponci; vara te înăbuşi de căldură şi ţânţarii te chinuiesc amarnic”. Antiteza este în avantajul munteanului: „Halal pe la noi” Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, umbră şi răcoare în toate părţile; oamenii, mai sănătoşi, mai voinici, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti de pe la câmp, sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată viaţa lor”.

Localităţile enumerate indică traseul cunoscut: Ruginoasa, Târgu Frumos, Podu Leloaiei. Intrarea în Iaşi pe rohatca Păcurari provoacă ironia unui flăcău al dracului care se adresează lui moş Luca cu seriozitate:„Moşule, ia sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vânt; că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vreo primejdie!”. Supărarea lui moş Luca, ocările la are recurge împotriva chiolhănosului şi ticăitului provoacă veselie, iar soluţia băieţilor de a se confunda cu drobii de sare duce această veselie la apogeu, astfel încât intrarea în Iaşi se face cu bună dispoziţie.
Dăscălimea adunată la Socola stimulează ironia scriitorului: „Unia mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte târsoage de bărbi cât badanalele de mari, şezând pe iarbă, împreună cu părinţii lor, şi preoţi şi mireni şi mărturisindu-şi unul altuia păcatele”.