Eseu roman realist obiectiv interbelic Ion de Liviu Rebreanu
Contextul apariţiei; epoca; specia literară; tipologia romanului:
În perioada interbelică, în care se manifestau două mişcări literare diferite: modernismul (promovat de criticul Eugen Lovinescu, adeptul sincronizării literaturii române cu spiritul veacului şi al teoriei imitaţiei) şitraditionalismul (axat pe tematica rurală, pe determinarea religioasă-ortodoxă-, pe mitologia autohtonă), Liviu Rebreanu deschide drumul romanului realist modern cu “Ion”, care face parte dintr-o trilogie pe tema pământului şi a condiţiei ţăranului, fiind primul roman al trilogiei în care se prezintă drama ţăranului român integrat într-o societate pentru care pământul este un criteriu al valorii individuale.
Titlul romanului este sugestiv pentru intenţia scriitorului de a face din Ion tipul ţăranului din Ardeal şi de a evidenţia evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat. Al doilea roman al trilogiei este “Răscoala”, consacrat dramelor ţărănimii din Regat, iar al treilea, care urma să complice problematica pământului cu cea naţională în Basarabia, a ramas în fază de proiect.
Liviu Rebreanu propune o investigaţie literară a lumii ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cultivând specia predilectă pentru acest deziderat artistic şi anume romanul, cu acţiune complexă, la care iau parte numeroase personaje, angrenate în conflicte puternice.
Evoluţia prozei de inspiraţie rurală, care ilustrează civilizaţia tradiţională, arhaică, centrată pe figura ţăranului, a fost marcată de opere remarcabile ale scriitorulor: Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda.
În 1920, apare “Ion”, capodopera lui Rebreanu, un roman realist, obiectiv, apreciat de criticul Eugen Lovinescu pentru aderarea la estetica realistă cu accente naturaliste, pentru obiectivarea observaţiei, pentru individualizarea ţăranului atipic.
Realismul este un curent literar dezvoltat în contextul social-istoric al secolului al XIX-lea, care se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor. Omul este prezentat ca un exponent al mediului social şi istoric în care trăieşte şi cu care se află în relaţie de interdependenţă.
Realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.
Romanul “Ion” oferă reprezentarea veridică a vieţii ţăranilor ardeleni, fresca societăţii rurale transilvănene, cu aspecte sociale, naţionale, istorice, de la finele veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Prin urmare, opera lui Rebreanu este un roman realist care deschide o noua epocă în literatura română interbelică prin obiectivitatea şi impersonalitatea autorului, prin viziunea care iese din limitele idilismului (înfrumuseţarea vieţii) şi ale paseismului (întoarcerea spre trecut), prin construcţia amplă, grandioasă, marcând naşterea realismului modern.
Pentru Eugen Lovinescu, anul 1920 al apariţiei romanului “Ion”, reprezintă “o dată istorică…în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”, iar eroul “este expresia violentă a unei energii…este un tip unitar”.
Viziunea despre lume:
Liviu Rebreanu îşi exprimă crezul său artistic, concepţia despre literatură şi menirea ei, în articolul “Cred” din 1926, în care formulează principiile estetice cărora le rămâne fidel şi care sunt ilustrate în romanele ”Ion” (1920), “Pădurea spânzuraţilor” (1922), “Răscoala” (1932).
Aceste principii sunt: literatura înseamnă “creaţie de oameni şi de viaţă”, romanul “fixează curgerea vieţii”, este “o oglindă selectivă, sintetică” a vieţii, fără însa a copia lumea cu fidelitate fotografică. Reprezentarea lumii se face, în opinia sa, cu privirea imparţială a unui narator omniscient, omniprezent, având perspectiva narativă “dindărăt”.
Raportul realitate-ficţiune:
Acesta se reflectă în geneza romanului “Ion”. În 1932, în “Mărturisiri”, autorul recunoaşte că trei scene importante l-au determinat să-şi scrie opera de debut: scena sărutării pământului s-a petrecut în realitate (scriitorul a surprins gestul unui ţăran care, în genunchi, a sărutat pământul); fata unui bogătaş din comunitatea rurală a Prislopului a fost bătută de tatăl ei pentru că a rămas însărcinată cu un flăcău sărac din sat; discuţia autorului cu un ţăran, care nutrea “o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”, un ţăran tânăr, Ion Pop al Glanetaşului.
Unele aspecte din destinul familiei Herdelea au sursa în viaţa autorului: nunta unei surori devine model de inspiraţie pentru căsătoria Laurei, Titu Herdelea este considerat un alter-ego al scriitorului, prin inclinaţia lui spre literatură şi preocupările intelectuale.
Tematica romanului este complexă: socială (evidenţierea relaţiilor de tip capitalist, a mentalităţii satului ardelenesc potrivit căreia omul respectat este cel bogat); de familie (Glanetaşu, Herdelea, Baciu, Bulbuc); erotică(Ion-Florica); a cuplului Ion-Ana (din interes), George-Florica, Zaharia-Maria, Laura-George; psihologică(analizarea stărilor, trăirilor, reacţiilor, atitudinilor, gesturilor, sentimentelor eroilor), condiţia intelectualului rural (învăţătorul Herdelea, părintele Belciug).
Problematica pământului este particularizată în confruntarea dintre două pasiuni puternice ale aceluiaşi personaj, Ion, care îşi manifestă iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie, Florica.
Maniera realistă de ilustrare implică şi dezvoltarea caracterului monografic, prin prezentarea societăţii de tip rural, a problemei naţionale, a relaţiilor dintre ţărani şi intelectualii satului, a ceremonialurilor ce ţin de naştere, nuntă, înmormântare.
Perspectiva narativă:
Naratorul este omniscient, impersonal, îşi asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-le dramele, dar nu formulează sentinţe, nu emite judecăţi, nu empatizează cu ele.
Impasibilitatea naratorului în faţa vieţii devine şi mai impresionantă în faţa morţii: sinuciderea Anei, moartea violentă a lui Ion sunt prezentate cu indiferenţă, cu detaşare.
Perspectiva narativă semnifică, de fapt, viziunea despre lume a autorului, o lume în care personajele îşi consumă soarta implacabilă.
Naratorul cunoaşte destinele eroilor şi plasează indicii, semne, simboluri care le anticipează devenirea.El propune cititorului o lume ficţională creată în concordanţă cu mecanismele realităţii, pe care nu o copiază, ci o reface prin analogie.
Structura operei:
Romanul “Ion” are două părţi: “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, titluri ce sugerează “vocile” interioare care motivează acţiunile personajului.
Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat, neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, om bogat din Pripas şi reprimându-şi dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea, pământul.
Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza de stăpân al averii dorite şi reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său. Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită acţiunea, grăbind şi sfârşitul tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.
Romanul are treisprezece capitole (număr fatidic, ales pentru a sugera probabil tragedia eroului), ce poartă titluri semnificative: primul “Începutul”, ultimul ”Sfârşitul” indicând construcţia simetrică; unele fiind identice cu numele unor personaje: “Vasile”, “Copilul”, “George”; altele marcând evenimente: “Nunta”, “Sărutarea”, “Ştreangul”; altele cu titluri simbolice: “Zvârcolirea” ,”Noaptea”, “Blestemul”.
Compoziţia (tehnica narativă, planurile narative):
Romanul oglindeşte imaginea satului ardelenesc din zona Năsăudului, de la începutul secolului al XX-lea. Prin tehnica planurilor paralele şi a contrapunctului sunt prezentate viaţa ţăranilor şi a intelectualilor, evenimente precum nunta (a lui Ion şi a Anei; a Laurei şi a lui Pintea; a Floricai şi a lui George), conflicte puternice între Ion şi George, între învăţător şi preot.
Acţiunea romanului evoluează pe două planuri narative care se desfăşoară fie paralel, fie prin intersectare, având în centru destinul lui Ion şi intelectualitatea satului: Zaharia Herdelea şi Belciug.
Incipit şi final:
Atât incipitul cât şi finalul sunt construite pe motivul drumului, făcând ca romanul să aibă o construcţie simetrică, circulară, închizând în paginile sale un univers rural stratificat social, economic, cultural.
Din “şoseaua cea mare şi fără de sfârşit” se desprinde un drum care înaintează spre Pripas, satul unde se petrece acţiunea. La final, descrierea aceluiaşi drum se face în sens invers, dinspre sat înspre şoseaua cea mare.Crucea strâmbă, cu Hristosul din tinichea ruginită, veghează atât la început cât şi la sfârşit o lume în care curg destinele dramatice.
Relaţii temporale şi spaţiale:
Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea, începând în plină vară, într-o duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe fundalul toamnei, al iernii, uneori alert, alteori mai lent, în cronologia specifică timpului real. Ritmul se accelerează spre finalul romanului când se consumă drama lui Ion şi se produce moartea lui.
Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în cea mai mare parte în satul Pripas, dar cu trimiteri în zone învecinate: Armadia, Jidoviţa, Lechinţa, Cluj, Sibiu, aşadar în regiunea Ardealului.
Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţional, dar mai ales de a crea impresia de veridicitate, iluzia realului, caracteristică romanului realist.
Subiectul:
Expoziţiunea fixează locul, timpul, personajele cu ocazia desfăşurării unui enveniment dinamic, cu caracter monografic, hora duminicală, la care participă toată suflarea Pripasului.
În timpul petrecerii se prefigurează conflictul, deoarece Ion hotărăşte să danseze cu Ana, fata cea bogată, chiar dacă îl atrăgea Florica, fata cea saracă. Apariţia lui Vasile Baciu marchează intriga, pentru că ţăranul bogat îl numeşte pe Ion “sărăntoc”, umilindu-l, ceea ce declanşează dorinţa de răzbunare a tânărului ambiţios şi mândru.
Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ, dată de Ion, ţăran sărac, care trăieşte marginalizat în sat, fiindcă nu are avere.
Conflictul principal, exterior, se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, Ana fiind pretextul confruntării lor.
Drama protagonistului este ilustrată de conflictul interior, sugerat de titlurile celor două părţi ale romanului, de vocile/ glasurile care rezonează în sufletul lui Ion, schimbându-i viaţa.
Conflictele secundare dintre învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug, dintre Ion şi George, dintre Ion şi Simion completează tabloul relaţiilor interumane.
Desfăşurarea actiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluţia personajelor şi a relaţiilor dintre ele, având în centru pe Ion, Ana, Vasile Baciu, George Bulbuc, Florica.
Prima confruntare dintre Ion şi George, care se bat la cârciumă, semnalează disputarea întâietăţii la mâna Anei.Vasile Baciu şi-l doreşte ca ginere pe George, dar fata lui are ochi doar pentru Ion.
În urma bătăii, acesta iese învingător, fapt pentru care preotul Belciug îl ceartă aspru în biserică. Acest episod are o replică simetrică în finalul romanului, când, din disputa celor doi tineri rivali, iese “învingător” George.
Apoi, eroul principal renuntă temporar la pasiunea lui pentru frumoasa Florica şi îşi îndreaptă toată atenţia către Ana, cea urâţică, pentru a-şi atinge scopul. Ion o seduce pe Ana, profitând de slăbiciunea ei pentru el, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de soţie. Pentru Ana începe calvarul: este alungată şi maltratată atât de tată cât şi de bărbat, pentru că Ion nu intra în posesia actelor pentru avere.
Ana dă naştere copilului, lui Petrişor, dar ea îşi dă seama, încă de la nuntă, când mirele dansase cu Florica, rivala ei, că pasiunea celor doi nu s-a stins şi că, pe parcurs, Ion nu o iubea. Ca urmare, îi spune bărbatului ei că se va omorî, gest la care va recurge spânzurându-se în grajd (după cum procedase şi cârciumarul Avrum, a cărui sinucidere a marcat-o).
Nici moartea Anei, nici cea a copilului nu-i trezeşte lui Ion regrete sau sentimente de vinovaţie, deoarece amândoi însemnau pentru el doar nişte simple garanţii de obţinere şi de menţinere a proprietăţii asupra pământului lui Vasile Baciu.
Reîntors la dragostea dintâi, la Florica, Ion ignoră faptul că aceasta este măritată cu George.
Deznodământul previzibil rezolvă conflictele: Bulbuc ştie de la Savista, oloaga satului, de vizitele lui Ion la soţia sa.Într-o noapte îl surprinde în gospodăria lui, venind la Florica, şi îl ucide cu sapa. George îşi recunoaşte vina în faţa autorităţilor care, examinând corpul neînsufleţit al lui Ion, stabilesc că acesta ar fi putut trăi o sută de ani, dacă lovitura nu i-ar fi fost fatală. Florica rămâne singură în urma arestării lui George, iar preotul Belciug are satisfacţia de a vedea că averea lui Ion revine bisericii.
În plan secundar, este prezentat destinul familiei Herdelea, relaţiile învăţătorului cu Ion, cu preotul, cu autorităţile maghiare, evoluţia lui Titu ca poet şi jurnalist, nunta Laurei cu George Pintea, apoi a lui Ghighi, retragerea lui Zaharia la pensie şi instalarea unui proaspăt învăţător, Zăgreanu.
Episoade/ scene/ secvenţe narative semnificative:
Desfăşurarea horei duminicale reprezintă un moment semnificativ în evoluţia conflictului şi a relaţiilor dintre personaje.
Hora are loc în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, unde se adună toţi sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii mijlocaşi, sărăntocii, preotul, familia învăţătorului Herdelea, care onorează cu prezenţa întreaga adunare).
Ritmurile alerte ale Someşanei, interpretată de nişte ţigani lăutari, atrag în joc fetele şi flăcăii satului. Din rândul participanţilor la horă se evidenţiază două personaje antagonice: Ion şi George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel bogat. Lăutarii ascultă de cel dintâi, deşi sunt plătiţi de cel de-al doilea. Conflictul dintre cei doi tineri se acutizează la cârciumă, unde ei se încaieră, fapt ce atrage oprobiul preotului asupra lui Ion, învingătorul lui George.
Scena horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând în lumină principalele personaje, ierarhia socială a comunităţii rurale, prefigurând conflictele puternice, exterioare.
Descrierea horei, ce constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti din Ardeal, este realizată prin imagini vizuale şi imagini auditive ce redau dinamismul scenei şi particularităţile obiceiului.
În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat “Zvârcolirea”, o altă scenă scoate în evidenţă dragostea lui Ion pentru pământ. Acesta este un fel de personaj pe care tânărul ţăran îl admiră şi de care se simte copleşit: “Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”. Natura în zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în faţa “uriaşului” care îl impresionează: “Cât pământ, Doamne!… ” Ipostaza umilă este urmată de mândria de a stăpâni “tot cuprinsul”.
Aceasta scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade în genunchi şi sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al patimii sale pentru pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de parcă cineva i-ar fi luat “cea mai bună delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj “bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura prin care se diferenţiază de Ilie Moromete, care nu este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”, pentru a rămâne ţăranul patriarhal, consecvent principiilor sale.
Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion, pământul este vital, ca îi este “ mai drag decât o mamă”.
Construcţia personajelor:
Protagonistul romanului, Ion, se află în centrul tuturor conflictelor; tot universul rural al Pripasului intră în relaţie cu Ion (în plan afectiv el este legat de soarta Anei şi a Floricăi; conflictele exterioare cu Vasile Baciu şi George Bulbuc îl au în prim- plan, în raporturile cu intelectualii-autorităţi rurale-, preotul şi învăţătorul, Ion este pionul central).
Tânărul erou, individualizat în mod remarcabil de Liviu Rebreanu, reprezintă tipul generic al ţăranului român/ ardelean.
În caracterizarea directă, făcută de autor, se precizează că Ion a fost “cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea”, care a insistat pe lângă tatăl lui, Alexandru Glanetaşu să-l trimită la şcoala din Armadia, “să-l facă domn”. Strădania învăţătorului a dus la înscrierea fără taxă, “fiindcă băiatul era silitor şi cuminte”. Dar Ion a renunţat la şcoală, fiind pasionat de muncile câmpului şi vrând “să fie veşnic însoţit cu pământul”. Într-adevăr, tânărul ţăran este gospodar, “iute şi harnic ca mă-sa”, Zenobia.
Protagonistul este caracterizat de celelalte personaje, în maniera pluriperspectivistă: Vasile Baciu care îl socoteşte: “hoţ, tâlhar, sărăntoc şi fleandură”. Herdelea, care îl crede muncitor şi harnic; Belciug, care îl numeşte “bătăuş şi stricat”, în urma bătăii cu George.
Ion este caracterizat indirect, prin faptele, gesturile, atitudinile, reacţiile sale, manifestate în anumite împrejurări. Tot timpul este sfâşiat de două pasiuni: una pentru frumoasa Florica, alta pentru pământurile Anei.
Ion este conturat prin tehnica basoreliefului, fapt care face ca el să se evidenţieze pe toata întinderea romanului, ca un ţăran pe care iubirea pământului îi “era drag ca ochii din cap”.
Înzestrat cu voinţă, ambiţie şi orgoliu, cu un temperament controlat de instinctele primare, foarte hotărât şi perseverent în atingerea scopului sau, Ion este un tip isteţ, viclean, care îşi stabileşte un plan prin care să ajungă în posesia averii lui Baciu.
Primul pas îi este sugerat în discuţia cu Titu, fiul învăţătorului, care, întrebat de Ion, cum să procedeze pentru a-l determina pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, îl sfătuieşte: “Trebuie să-l sileşti!” Vorbele acestea sunt suficiente pentru tânărul ţăran, care profita de dragostea Anei pentru el, o seduce, o lasă însărcinată şi astfel Baciu este silit să accepte căsătoria fetei lui cu “sărăntocul” satului.
Dupa nuntă, Ion se comportă cu Ana rece, distant, violent, brutal; e semeţ şi sfidător când negociază averea cu Vasile Baciu, pe care, în cele din urmă, după mai multe tergiversări,îl aduce în faţa notarului, la care, după cum afirmă acesta, a venit bogat şi de la care pleacă, “cerşetor”.
Mediul social în care trăieşte Ion este un factor modelator asupra eroului, deoarece acesta repetă într-o oarecare masură metoda socrului său şi dobândeşte averea prin căsătorie.
Dar Vasile Baciu şi-a iubit nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă a patimii sale nestăvilite, a violenţei şi nepăsării sale.
Ion reprezintă tipul realist din două motive: social, este ţăranul care vrea pământul pentru a fi respectat în comunitate; moral, este un arivist care îşi atinge scopul, fără scrupule, folosind femeia ca mijloc de parvenire.
Eroul evoluează dinspre tipic spre atipic, având o individualitate pregnantă, caracterizată de forţa pe care o declanşează în lupta cu un destin potrivnic, din dorinţa puternică de a-şi găsi în societate locul pe care crede că îl merită.
Tipologia personajului principal este reliefată în relaţiile cu celelalte personaje, prin tehnica contrapunctului. De pildă, adversarul său, George Bulbuc, cu care se află în antiteză, este bogat, dorit ca ginere de Vasile Baciu, dar lipsit de personalitate, moale, incapabil s-o cucerească pe Ana şi mulţumindu-se cu Florica şi sărăcia ei.
Ana, personajul feminin, victima tragică a lui Ion, este construită tot prin tehnica contrapunctului, prin antiteză cu Florica. Ana este bogată, dar urâtă-Florica este frumoasă şi săracă.
Fiica lui Baciu este personaj de mare complexitate psihologică: orfană de mică, lipsită de afecţiunea mamei, ea creşte sub autoritatea paternă şi-şi îndreaptă dragostea sinceră către Ion.
În ochii tatălui şi bărbatului ei, femeia nu este decât o “marfă”, un pretext pentru a negocia averea.
În secvenţa în care se întâlnesc cele două familii, Glanetaşu şi Baciu, în prezenţa preotului care urmărea împăcarea lor, Ana nu este luată în seamă, este tratată ca un obiect, motiv de suferinţă şi durere.
Simetria dintre cele două femei din viaţa lui Ion poate fi ilustrată şi de faptul că, în vreme ce Ana n-a avut parte de caldura sufletească a mamei, Florica, fiind orfană de tată, nu s-a bucurat de protecţia acestuia.
Ana este personajul care-şi înţelege condiţia, dar care nu poate lupta împotriva destinului său. Îndrăgostită de Ion, îl respinge pe George Bulbuc, cel menit să o aibă de soţie, pentru că e dorit de Baciu şi pentru că e bogat.
Orbită de pasiunea pentru Ion, se lasă amăgită de acesta, manifestându-şi slăbiciunea, căzând în capcana şi apoi trăindu-şi calvarul: maltratările soţului şi ale tatălui. Încă din seara nunţii citise în ochii lui Ion iubirea acestuia pentru Florica pe care o dansa, iar suferinţa avea să i se amplifice, în timp , dându-şi seama că bărbatul ei o tratează cu dispreţ, cu silă, în batjocură, fără respect.
Ea dă naştere copilului, lui Petrişor, pe câmp, sub un măr, asistată fiind de soacra sa, Zenobia, scenă de mare emoţie artistică, similară cu aceea care povesteşte de celebra eroina Tess şi venirea pe lume a copilului ei.
Dar faptul că are un băiat, că a devenit mamă, nu o schimbă pe Ana. Durerea ei sufletească e prea adâncă, slăbiciunea ei pentru Ion-prea mare, caracterul ei- prea fragil, încât găseşte soluţia de a ieşi din cercul suferinţei: copiază gestul sinucigaşului Avrum, se spânzură în grajd, pentru a pune capăt calvarului său, pentru a se elibera din strânsoarea unei pasiuni imposibile, nefericite.
Moartea Anei provoacă însă destinul lui Ion, principalul vinovat moral pentru dispariţia femeii, întrucât protagonistul se întoarce la prima dragoste, consecinţa faptei fiind de aşteptat: moartea violentă, produsă de eternul său rival.
Prin urmare, în opinia mea, Liviu Rebreanu a reuşit cu succes şi în mod original să creeze un univers ficţional, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii, a veridicităţii.
A realizat un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, Ion, în jurul căruia gravitează alte personaje, masculine şi feminine, de asemenea ilustrative pentru definirea clasei sociale din care fac parte, ţărănimea sau intelectualitatea satului. Lui Ion i se opune, ca personaj literar, Ilie Moromete, fire contemplativă şi ironică, “cel din urmă ţăran” (Nicolae Manolescu).